Richard Dawkins si problema autoritatii

Motto:  [...]este foarte probabil că ei vor începe să creadă orice le spun adulţii, indiferent dacă este adevărat sau fals, corect sau greşit. – Richard Dawkins

Este vorba de o scrisoare adresată de către R. Dawkins fiicei sale de 10 ani. Am găsit-o întâmplător pe internet, iar când am început să o citesc am fost surprins cu adevărat. Pe măsură ce avansam însă gustul se schimba simțitor – de la un discurs rațional, axat pe probleme științifice și în special pe importanța crucială a observației în știință, Dawkins ajunge să abordeze critic „tradiția, autoritatea și revelația”. Iar pe măsură ce scriu îmi dau tot mai mult seama de faptul că dezacordul meu care creștea pe măsură ce parcurgeam nu își avea rădăcina în faptul că erau criticate „tradiția, autoritatea și revelația”, ci în faptul că scriitorul își schimba postura. Scrisoarea a fost începută de excepționalul om de știință Richard Dawkins și a fost încheiată de mediocrul filosof umanist Richard Dawkins. Totuși nu intenționez să mă plasez pe o poziție din care să susțin că Dawkins nu are dreptate pentru că este un filosof mediocru, așa că mă voi rezuma la afirmațiile lui și la implicațiile acestora.

Scrisoarea lui începe printr-o prezentare de mare acuratețe a modului în care operează observația în știință, despre importanța dovezilor și faptul că orice credință trebuie să fie bazată pe dovezi și în ultimă instanță pe observație. Este lăudabilă descrierea observației și cum operează ea în știință, însă concluzia lui conform căreia noi trebuie să ne bazăm doar pe dovezi și nicidecum pe „tradiție, autoritate și revelație” este una care, dacă ar fi urmată de un copil de zece ani, ar duce la sinucidere intelectuală. Dawkins spunea:

Dar acum vreau să trec mai departe de dovadă, care este un motiv intemeiat să crezi ceva şi să te avertizez de cele trei motive greşite să crezi ceva. Ele se numesc ‚tradiţie’, ‚autoritate’, şi ‚revelaţie’. (1)

Însă dacă așa stau lucrurile, dacă ar fi crezut de propria fiică, atunci această credință ar fi una greșit motivată – fie că Dawkins ar fi crezut datorită autorității părintești, fie că ar fi crezut datorită autorității științifice, această credință nu ar fi rezultatul observației ori a vreunei dovezi directe. Mai ales când vine vorba despre un copil de 10 ani. Juliet (așa o cheamă) va merge la școală a doua zi, iar acolo i se vor prezenta o serie de elemente cum ar fi diametrul pământului, iar mai târziu descoperirile lui Gregor Mendel din genetică. Copilul care i-ar da ascultare lui Dawkins ar ajunge într-o stare intelectuală deplorabilă, el trebuind să nu accepte nicio informație doar pe baza autorității științifice și în absența unei observații personale.

Adevărul este că oricare dintre noi acceptăm majoritatea lucrurilor pe care le „credem” pur și simplu pe baza autorității. Cred că C. S. Lewis era cel care spunea că nici măcar unu la sută din informațiile pe care le recepționăm și le credem nu le verificăm niciodată ci pur și simplu le acceptăm pe baza unei autorități, iar acest procent s-ar putea să fie mult mai mic. Mai mult de atât, acest adevăr este valabil și în cazul domnului Dawkins, cel care ne învață despre motivele greșite de a crede „ceva”. Astfel se ridică două probleme legate de scrisoarea lui, una se rezumă la faptul că nu trebuie „crezută” – pentru că un copil de 10 ani nu o poate crede altfel decât făcând apel la un anumit fel de autoritate (care este proscrisă tocmai de domnul Dawkins), iar cealaltă la faptul că dacă ar fi „crezută” și aplicată, atunci ar avea loc o sinucidere intelectuală, copilul nevoind să creadă lucruri prin metode greșite. Încercarea autorului de a se pune la adăpost de eventualele critici ale copilului (ori ale noastre) duce la o și mai mare expunere:

Bineînţeles, chiar şi în ştiinţă, nu am văzut noi inşine dovezile şi trebuie să credem pe altcineva pe cuvânt. Nu am văzut cu ochii mei că lumina are o viteză de 300.000 km/s. Dar pentru asta dau crezanie cărţilor care îmi spun care este viteza luminii. Este in fond motiv mai bun decât autoritatea, pentru că oamenii care au scris cartea au văzut dovezile şi oricine este liber să re-cerceteze  aceste dovezi oricând doreşte. Acest lucru este foarte liniştitor. (2)

Problema nu este aceea că înlocuiește „autoritatea științifică” folosind expresia „a da crezare cărților” și afirmă apoi că acesta este un motiv mai bun decât autoritatea. Problema este că prezintă respectivul motiv ca fiind mai bun pentru că (a) oamenii care au scris cartea au văzut dovezile și (b) oricine este liber să re-cerceteze dovezile oricând dorește. În acest punct, Dawkins a întrecut măsura în două feluri posibile. Ori din punct de vedere moral, prezentând un argument intenționat fals unui copil care nu are discernămând suficient, ori din punct de vedere logic a întrecut măsura gândirii raționale prezentând într-un mod sincer un argument fals despre care credea că este adevărat. Din cele prezentate de el, pur și simplu nu se poate argumenta că cineva trebuie crezut pe cuvânt pe motiv că a văzut dovezile. Există posibilitatea ca intențiile respectivei persoane să nu fie cele mai curate, ori există posibilitatea ca evaluarea dovezilor despre care credem că le-a vazut să fie una greșită. Dar mai mult de atât, de ce ar crede copilul că în mod necesar cel care a scris cartea trebuie să fi avut dovezi la dispoziție? Putea să o scrie de dragul publicării și urcării pe scara ierarhică a științei, iar în știința modernă există exemple concrete de astfel de oameni. Nu se poate argumenta, mai ales în fața unui copil, că trebuie să acceptăm ce scrie cartea cutare pur și simplu pentru că autorul a avut dovezi la dispoziție. În ceea ce privește faptul că  „trebuie să credem pe altcineva pe cuvânt” pe motiv că „oricine este liber să re-cerceteze  aceste dovezi oricând doreşte” există o dificultate și mai mare. Un copil, cel mai probabil și dacă i-ar da crezare domnului Dawkins, ar trebui să ajungă în punctul în care să accepte  ca fiind adevărată afirmația cuiva dintr-o carte pe motiv că acest copil are acces la re-cercetarea dovezilor. Însă acest lucru conduce la o absurditate evidentă: copilul (ori de ce nu, adultul) crede afirmația cutare pentru că are acces să re-cerceteze dovezile în favoarea ei, însă dacă ajunge să o considere adevărată, atunci nu mai are niciun motiv să re-cerceteze dovezile, iar dacă dovezile ar arăta că afirmația respectivă este falsă ea va fi crezută oricum ca fiind adevărată pentru că exista posibilitatea re-cercetării în sine. Chiar dacă cea mai mare parte din descoperiri și conținutul cărților cu tematică științifică este adevărată, argumentul domnului Dawkins pentru „acceptarea” ca adevărată a unei afirmații de acest fel este unul înșelător. Dacă aruncăm o privire asupra întregii scrisori, exemplele folosite sunt luate din diferite crezuri ale bisericii catolice, și nu este de mirare – el nu dorește defel să argumenteze niște criterii pentru acceptarea unui crez ca fiind adevărat sau fals, ci pur și simplu să ofere de-a gata o poziție din care este exclus numai un anumit fel de crez (cel creștin în special, și religios în general). Acest subiect ar putea fi extins și mai mult, în sensul de a arăta că acele criterii pentru „acceptarea pe cuvânt” se pot extinde chiar și la învierea lui Hristos – oamenii care au scris au avut dovezile în față, iar noi putem re-cerceta cea mai mare dovadă și singura necesară. În acest caz, domnul Dawkins nu ar fi de acord în ce privește re-cercetarea în sine, eu aș spune însă că cercetarea (și încă empiric) o vom face în mod necesar cu toții în momentul în care se va încheia metabolismul organismelor noastre. Și, pentru a fi sinceri, trebuie să recunoaștem faptul că este singura cercetare pe care o face întreaga rasă umană! Niciodată întreaga rasă umană nu va re-cerceta dacă ADN-ul este ori nu un dublu helix, însă cu siguranță re-cercetează în mod continuu dacă Hristos a înviat ori nu din morți. Iar dacă așa stau lucrurile, atunci mă întreb de ce este domnul Dawkins împotriva faptului de a „crede pe cuvânt” ceea ce au relatat apostolii Noului Testament.

Nu este exagerat deloc să credem că scrisoarea cu pricina a avut ca obiectiv o sădire a unei atitudini raționale sănătoase în mintea micuței Juliet. Nu mă îndoiesc de faptul că Dawkins a fost sincer și a avut intențiile cele mai bune, însă am motive serioase să cred că tocmai atitudinea lui Dawkins nu este una sănătoasă din punct de vedere rațional și că oricât de sincer ar fi nu va reuși să-și învețe proprii copii mai mult de atât. În acest sens, Richard Dawkins, intelectualul, este un avertisment pentru mine și pentru voi toți. Dacă nu putem învăța de la el ce fel de scrisori să le scriem propriilor copii, putem învăța în schimb ce fel de scrisori să nu le scriem.

(1), (2) Scrisoare a lui Richard Dawkins către fiica sa Juliet (scrisă în 1990 şi publicată în 1998) – http://www.secularhumanism.ro/lang-ro/campania-qstop-indoctrinrii-religioase-in-coliq/34-scrisoare-a-lui-richard-dwakins-catre-fiica-sa-juliet-scris-in-1990-publicat-in-1998.html

Dogmatism: Ateismul discreditat

Poziția ateistă este o poziție extrem de umilă din punct de vedere intelectual, atât de umilă încât cu greu se poate închipui un intelectual preocupat cu adevărat de problemă și care să persiste în „ateism”. În timp ce fac această afirmație, am tot respectul față de poziția agnosticului care afirmă „nu știu dacă există ori nu Dumnezeu” – există o diferențiere clară între omul care afirmă cu toată sinceritatea – „Nu cred în Dumnezeu pentru că nu știu dacă există ori nu.” și cel care afirmă „Nu cred în Dumnezeu pentru că El nu există.”. Amândoi sunt caracterizați de absența credinței în Dumnezeu, putând fi descriși drept atei; numai unul însă ocupă o poziție respectabilă și credibilă – și anume cel care își afirmă lipsa credinței pe baza faptului că „nu știe”.

Îi vedem pe bloguri, la televiziuni, scriind cărți – toți, de la mic la mare, se exprimă cu tărie împotriva dogmatismului. Între timp, într-un mod și mai accentuat îi vedem susținând: „nu există Dumnezeu”, iar unii au mers până acolo încât afirmă că oamenii religioși nu merită respect. În demersul lor, oamenii aceștia încearcă să ne convingă de faptul că ei ocupă poziția rațională, poziția științifică, poziția cu adevărat critică. Însă în acest punct se lovesc de un obstacol insurmontabil: afirmația „nu există Dumnezeu” presupune o doză mult mai ridicată de dogmatism decât contradictoria ei!

(Mai departe voi folosi termenul de „ateism” reprezentând ateismul militant, care afirmă inexistența lui Dumnezeu.)

(1) Ateismul nu are nimic în comun cu știința. Prin definiție, aria de cercetare a științei este „natura” – fie că există, fie că nu există o supranatură, știința nu o poate infirma. Raportul dintre știință și supranatură este similar (într-un sens) cu raportul dintre o explorare microscopică și existența lucrurilor macroscopice – microscopul, prin definiție analizează elementele microscopice și ne poate conduce la o serie de concluzii despre ele, însă dacă vrem să tragem o concluzie legată de existența unor galaxii îndepărtate, atunci microscopul nu ne este de niciun ajutor: pur și simplu nu putem afirma ori infirma existența unor galaxii rezumându-ne la explorarea microscopică. Știința are multe de spus despre natură, la fel cum microscopul are multe de spus despre elementele microscopice, însă știința nu poate infirma existența supranaturii, precum nici microscopul nu poate infirma existența vreunui obiect macroscopic (care este invizibil la microscop).

(2) Ateismul nu este rezultatul scepticismului. Scepticismul duce în cel mai bun caz la agnosticism în ce privește existența lui Dumnezeu, nicidecum la certitudinea inexistenței lui Dumnezeu. Este necesar un dogmatism extrem pentru a îndrăzni susținerea unei negații universale. Parafrazându-l pe William Lane Craig, dacă ne raportăm critic la posibilitatea existenței lui Dumnezeu și pornind de la nivelul dovezilor, el spunea: „Absența dovezilor în favoarea existenței lui Dumnezeu nu este o dovadă a absenței lui Dumnezeu”, la fel cum „Absența dovezilor că există aur pe Pluto nu ar putea constitui o dovadă a absenței aurului pe Pluto.”.

(3) Ateismul nu este un rezultat al raționalismului. Pentru a pretinde că ateismul are o bază rațională, avem nevoie în mod necesar de premise adevărate, care să ducă prin construirea unui raționament valid la concluzia pretins adevărată „Dumnezeu nu există.”. Cel puțin în ce mă privește, n-am ajuns în legătură cu un astfel de argument, iar dacă cineva poate oferi un argument valid în această privință este liber să o facă. Premisele care pleacă de la știință și scepticism nu pot îndeplini această condiție (vezi mai sus) a unui raționament care să conducă la concluzia „Nu există Dumnezeu.”, iar eu pentru a nu exclude în mod aprioric un raționament valid din partea ateilor cu pricina, mă declar deschis față de ele – cu rezerva de a fi eu însumi, nu dogmatic, ci sceptic în ce le privește.

(4) Ateismul militant nu are justificare intelectuală. Fără a avea pretenția de a fi fost exhaustiv, pornind de la cele de mai sus nu pot ajunge altundeva decât la faptul că nu există nicio justificare intelectuală în ce privește pretenția ateismului și că mai degrabă este vorba de o raportare dogmatică.

În final, ce credit i se cuvine unei poziții care începe prin acuzarea dogmatismului și sfârșește prin a fi chiar ea întruchiparea acestuia, care pornește de la raționalism și ajunge la erori de judecată și care promovează știința și dovedește că nu o înțelege?

Teism: Originea universului

Oamenii, avocatii animalelor

Este un fapt îmbucurător că ne preocupă comportamentul corect, fie şi în ce priveşte raportarea noastră la nişte fiinţe precum animalele. După câte se pare, o destul de mare parte din Elveţia este suficient de preocupată încât să facă posibilă organizarea unui referendum – ei vor să hotărască dacă animelele domestice au ori n-au dreptul la un avocat. Psihologic, referendumul are oarecare şanse de reuşită, mai ales dacă ne gândim că oamenii care nu dau doi bani pe toată harababura reprezentării animalelor în instanţă (şi care, dacă s-ar prezenta la referendum ar vota “nu”) nu se vor prezenta defel la votare. În cazul celor angajaţi sentimental însă, iar în campanie se va pune fără îndoială accent pe “sentimente”, prezenţa la vot va fi fără îndoială superioară. Dar nu despre rezultatul referendumului aş vrea eu să vorbesc, ci despre oameni şi animale.

Există fără îndoială, atât în Elveţia cât şi în lume, o partidă care iubeşte animalele. Nu de mult timp, am întâmpinat proteste serioase după ce preşedintele Obama a omorât o muscă. În urmă cu două săptămâni, la Viena au avut loc proteste împotriva unui experiment la care lua parte şi Universitatea de Medicină din Innsbruck, Austria. Experimentul consta în testarea reacţiei organismelor a 29 de porci în timpul unei avalanşe – de la producerea ei şi până când porcii ar fi decedat. Faptul că s-a explicat atât beneficiul unui astfel de experiment (care ar consta în stabilirea unor protocoale în salvarea oamenilor surprinşi la rândul lor în avalanşe) cât şi că porcii vor fi anesteziaţi nu a ajutat la nimic. Protestele au continuat. Nu aş vrea să acuz pe nimeni de o iubire exagerată şi nesănătoasă faţă de animale, aş putea însă spune despre mulţi că au o iubire inhibată şi nesănătoasă faţă de oameni. Ceea ce mi se pare însă ciudat este faptul că n-am auzit încă niciun activist pentru drepturile animalelor care să pledeze pentru dreptul antilopei de a nu fi sfâşiată de leu. Ei pledează doar pentru dreptul antilopei de a nu fi sfâşiată de om şi împotriva experimentelor pe porci şi maimuţe. Acum, dacă nu pledează pentru dreptul antilopei de a nu fi sfâşiată de leu, dar pledează pentru dreptul antilopei de a nu fi sfâşiată de om, respectiv pentru dreptul porcului de a nu parcticipa la experimente benefice omenirii, atunci se pare că pledoaria lor nu este neapărat pentru drepturile antilopei, ci împotriva obţinerii vreunui beneficiu de către oameni.

Ipotetic vorbind, ne-am putea trezi peste un oarecare timp că facem puşcărie pentru că ne-am lăsat pisica liberă prin casă iar aceasta a prins un şoarece (iar noi ştiam că îl va prinde). Dacă eu iubesc natura, atunci mă voi bucura de natură – sunt la fel de fascinat de scena în care un leu îşi înfinge colţii într-o antilopă, cum sunt şi de meşteşugul vânătoresc al vreunui trib primitiv. A ne imagina că toate năzuinţele antilopei s-au stins şi că orice vis în care-şi vedea ieduţii la facultate a fost risipit este pur şi simplu simptomul unei viziuni eronate asupra naturii. Există unii printre noi care sunt mai slabi de înger, cum se spune. Aţi auzit de femeile de la ţară care în ziua tăierii porcului fug până în capătul satului numai să nu audă grohăitul chinuitor al acestuia. Cred că din rândul unor astfel de oameni se recrutează activiştii pentru drepturile animalelor (cu siguranţă, dar mai rar, sunt şi familii în care bărbatul fuge în capătul satului şi femeia stă şi taie porcul). Ceea ce-l transformă pe un om slab de înger în activist (cu sensul folosit mai sus) este statutul lui intelectual – el trebuie măcar să-şi imagineze cel puţin că ar putea exista ceea ce numim “drepturile porcului”, lucru aproape imposibil pentru ţăranul care vede în tăierea porcului un fel de lege a firii. În toată problematica drepturilor animalelor trebuie făcută o distincţie importantă, prevenirea suferinţei cauzată de abuz şi prevenirea suferinţei justificate. Una este să mă opun torturii animalelor de către oamenii care au făcut o pasiune patologică pentru asistarea la suferinţa animală (până acolo încât ajung chiar să o provoace) şi cu totul altceva este să mă opun morţii ori suferinţei animale atunci când vine vorba de un beneficiu al umanităţii. Unui creştin îi vine foarte uşor să facă distincţia – animalul este ideea lui Dumnezeu, la fel ca omul, însă poziţia animalului faţă de om este una inferioară. Nu voi dispreţui animalul, ci îi voi arăta respectul cuvenit folosindu-l în folosul omenirii. Această poziţie evită abuzul, dar evită şi extrema cealaltă în care omul este pe acelaşi piedestal cu animalul şi neavând niciun motiv raţional de a-l sacrifica pe unul în favoarea altuia. Mă tem că în cazul legiferării avocaţilor animalelor, mulţi “slabi de înger” se vor abate pe la facultăţile de drept. Pericolul mai mare nu este prevenirea abuzului în sine, ci faptul că termenul de abuz este extrem de flexibil pentru aceşti oameni – pentru ei dovada de cruzime este reprezentată atât de o bătaie zdravănă (care izvorăşte din cruzimea ori nestăpânirea agresorului) cât şi de implicarea animalului în experimente medicale (care îşi are originea într-o motivaţie mai înaltă, cum ar fi cea de a descoperi unele leacuri pentru boli incurabile actual).

Şi pentru că mă apropii de sfârşit, aş aduce în discuţie legiferarea avocaţilor pentru copiii nenăscuţi. Avocaţii nenăscuţilor (care, la fel ca şi animalele nu-şi pot pleda propria cauză) nu ar trebui să prevină (prin frica de proces a potenţialelor inculpate) avorturile justificate (în care există un pericol iminent pentru viaţa mamei), ci abuzurile adevărate – cele în care copilul este abuzat pornind de la principiul că femeia însărcinată este stăpână nu numai asupra propriului corp, dar şi asupra vieţii copilului care depinde de acest corp. Sau există cumva vreo raţiune care pune animalul pe o treaptă mai sus decât un făt uman în ce priveşte drepturile?

Scrisori primite la redacţie I: Descoperirea unei crime

Atenţie: Articolul de mai jos poate dăuna bunei funcţionări a gândirii în cazul în care nu va fi interpetat în contextul în care a fost scris. El este scris pentru a dezvolta spiritul critic al cititorului şi pentru a sublinia implicaţiile potenţiale ale unor sisteme de gândire. De asemenea el este scris fie pentru cei dispuşi să-şi măsoare răbdarea cu lungimea lui citindu-l de plăcere, fie pentru cei care-şi vor forţa răbdarea citindu-l pentru conţinut.

În ultimele zile, am primit la redacţie un fel de scrisori mai ciudate conţinând unele mărturisiri care l-ar putea şoca pe omul de rând. Am fost determinaţi să le publicăm numai şi numai de conţinutul acestora şi exprimându-ne totodată nesiguranţa autenticităţii lor – scrisorile fiind semnate anonim. Ne-am propus să nu oferim informaţii care ar putea duce la scăderea suspansului în ce priveşte scrisorile aşa că nu vom detalia mai mult. Avem încredere că judecata dumneavoastră a tuturor va fi de ajuns pentru a soluţiona misterul care se ascunde în spatele acestora:

De la o minte mai clară decât a domniilor voastre, Anonimul,

Îmi aduc aminte destul de des de vara anului 2007. Eram cu prietenul meu Falsekins în drum spre un oraş din apropierea Saharei, pe teritoriul Libiei. Detaliile călătoriei, aş dori, pe cât se poate să le ţin pentru mine. Şi asta tocmai din cauza a ceea ce urmează să vă dezvălui. Înainte de toate trebuie să vă spun că am fost totdeauna înclinat spre latura intelectuală a vieţii, aşa că-mi lipseşte aproape cu desăvârşire orice îndemânare practică – poate cu excepţia celei de a mă spăla pe dinţi. Iar când vorbesc de latura intelectuală, vreau să menţionez aici în mod deosebit educaţia pe care am primit-o. Datorită acestei educaţii trăiesc astăzi şi vă pot trimite această scrisoare. Din nou, educaţia mea a fost şi ea axată tot pe teme intelectuale, iar cei mai mulţi dintre cei educaţi în stilul meu nu vor ajunge să practice niciodată ceea ce au învăţat. Însă dacă, împlinindu-se toate acele condiţii improbabile, vor reuşi să practice lucrurile învăţate, atunci vă pot spune din experienţă: ei vor fi supravieţuitorii – legătura dintre voi muritorii de rând şi noua specie ale cărei prime exemplare deja au apărut.

În timp ce ne îndreptam spre orăşelul cu pricina, Falsekins – care mai parcursese de câteva ori drumul – a hotărât să o luăm pe scurtătură. Singura problemă era că în legătură cu scurtătura nu avea nicio experienţă în afară de explicaţiile precise ale ghizilor. La urma urmei trebuia să ne încredem în ele ca şi cum ar fi fost experienţa noastră, doar veneau de la oameni umblaţi prin deşert şi care cunoşteau locurile regiunii ca-n palmă. Surpriza nu a constat în faptul că prima sută de kilometri detaliile au corespuns întocmai, ci în faptul că după aceea drumul era înghiţit de deşert: se mai vedea vag un contur care se pierdea la îndepărtare în marea de nisip. Nu exista nicio urmă a faptului că ar mai fi mers şi alţii înaintea noastră, iar dacă n-au mers, atunci nici nu s-au întors. Am hotărât să urmăm conturul. L-am urmat. Apoi am hotărât să urmăm ceea ce ni se părea a fi conturul unui drum care duce spre locul dorit de noi. L-am urmat şi pe acesta. Am sfârşit prin a nu mai vedea niciun contur în afara urmelor lăsate de noi, urme pe care nu le mai puteam urma acum: maşina ne-a lăsat. Doi oameni, într-o pustietate din cele mai adânci, fără nicio posibilitate de a ne semnaliza disperarea şi fără nicio şansă de a fi căutaţi pe un drum pe care nu l-a bătut nimeni de ani. Chiar de ne-ar fi căutat cineva, nu avea de ce – căci în afară de nişte ghizi străini necunoscuţi nouă şi noi lor, nimeni nu ştia despre locul pe care intenţionam să-l vizităm. Cele două energizante şi o doză de cola care ne-au mai rămas se aflau în rucsac. Tot în rucsac se afla şi pistolul cu aer comprimat 5.5 mm.

Într-o secundă mi-a trecut prin minte discuţia dintre mine şi Falsekins ce a avut cu două seri înainte. Îmi amintesc că amândoi, după ore lungi petrecute sub călăuzirea lui Homo intellectualis amoralis, am ajuns la concluzia că întreaga moralitate umană a fost dezvoltată pentru că a servit supravieţuirii şi unei mai bune reproduceri a indivizilor. Numai pentru că au fost folositoare acestui scop au reuşit aceste caracteristici morale să se propage în timp (iar altele, mai puţin avantajoase au fost eliminate). Până la un moment dat mecanismul a fost reprezentat în totalitate de selecţia naturală, apoi s-a adăugat şi evoluţia socio-culturală. De asemenea, caracteristicile morale actuale sunt adaptate mediului şi tipului actual de societate – dacă schimbi mediul s-ar putea ca ceea ce ar trebui să-ţi aducă un avantaj în propagarea propriilor gene, să-ţi aducă de fapt întreruperea lanţului genealogic. Printre ultimele momente ale serii cu pricina a fost şi acela în care am stabilit următorul postulat: afirmaţia “trebuie să-ţi ajuţi aproapele chiar cu riscul de a-ţi pierde viaţa” este falsă, ea este crezută ca adevărată de oamenii ignoranţi şi proşti şi este o caracteristică evolutivă şi socio-culturală. Atât eu cât şi Falsekins eram miraţi de ignoranţa noastră din trecut şi de faptul că luam aceste afirmaţii morale drept adevărate (deci corespunzând realităţii, fiind obiective). De fapt, afirmaţia “trebuie să-ţi ajuţi aproapele chiar cu riscul de a-ţi pierde viaţa” este falsă – adevărul este că nu trebuie! Totul este evoluţie, totul este un râu care a pornit din Eden şi se va stinge undeva în nemărginimile timpului, cum bine spunea tatăl nostru Homo intellectualis amoralis. Acum că ştiam adevărul despre moralitate şi toate regulile ei, acum că ştiam că aceasta nu este decât un efect colateral al evoluţiei, nu aveam niciun motiv să considerăm că afirmaţia “trebuie să-ţi ajuţi aproapele chiar cu riscul de a-ţi pierde viaţa” are vreo valoare de adevăr obiectivă şi valabilă pentru toţi oamenii. Moralitatea este în ultimă instanţă un rezultat al evoluţiei speciei, cum este de altfel şi gustul ori mirosul. Din moment ce ne-am dezvoltat şi o raţiune, nu mai am niciun motiv să mă las ghidat doar de moralitate, gust ori miros. Mai demult, când nu gândeam raţional, puteam greşi îngurgitând lucruri otrăvitoare doar pentru că aveau un gust asemănător cu lucrurile care erau folositoare. Acum însă, oricât de dulce şi bun ni s-ar părea unul din aceste lucruri otrăvitoare, îl pot evalua şi raţional şi astfel să resping ceea ce n-aş fi putut respinge nicidecum dacă aveam pur şi simplu gustul, dar fără raţiune (chiar dacă lucrurile de genul acesta se întâmplă excepţional). La fel şi cu moralitatea, pot refuza să mă supun oricărei prescripţii atâta timp cât văd raţional că în situaţia respectivă supunerea faţă de moralitate ar constitui pentru mine un dezavantaj ori un potenţial dezavantaj. De asemenea pot alege să mă supun atunci când văd că mi se conferă un avantaj. Falsekins a încheiat discuţia spunând: “Mi-aş risca viaţa pentru a salva pe cineva de la moarte doar dacă aş avea încredinţarea că riscul asumat în acest caz ar fi mai mic decât riscul pe care ar trebui să mi-l asum în viitor prin faptul nu am salvat omul.” Acelaşi lucru îl credeam şi eu. Mi-am dat seama atunci câtă dreptate avea unul din reprezentanţii ignoranţilor când spunea:

“Desigur, fiind condiţionaţi oarecum de Natură, suntem preocupaţi de viaţă şi posteritate. Naturaliştii ne-au vindecat însă de tentaţia de a considera aceste sentimente drept moduri de a pătrunde în ceea ce numeam odată “valoare reală”. Acum când ştiu că impulsul de a mă pune în slujba posterităţii este ceva întru totul asemănător cu preferinţa mea pentru brânză, acum când pretenţiile lui trancedentale au fost date în vileag ca o înşelătorie, vă închipuiţi că am să-i mai acord vreo atenţie? Când o să fie puternic (şi adevărul este că a devenit tot mai slab de când mi-aţi explicat natura lui reală), presupun că am să-i dau ascultare. Când o să fie mai slab, o să-mi investesc banii în brânză.” (1)

Acest lucru este foarte adevărat. Suntem alcătuiţi din impulsuri care ne îndeamnă în toate direcţiile. Vrem să ne conservăm, să facem sex, să mâncăm, să ne apărăm progeniturile, să ne salvăm câte unul din membrii turmei, etc. Şi pentru că avem raţiune, atunci când două impulsuri se bat cap în cap, putem alege pe care dintre ele să-l urmăm. Însă dacă niciunul nu are o valoare intrinsecă reală, atunci nu ne mai rămâne niciun fel de criteriu pentru a alege unul în defavoarea celuilalt. Am putea lăsa să funcţioneze criteriul intensităţii impulsurilor – dar chiar şi aceasta este o hotărâre care nu are la bază nimic altceva decât “arbitrarul” ori de ce nu tocmai suficienţa de a alege “ceea ce ne trece prin cap”.

Lucrul era hotărât, dacă nu luam eu pistolul, Falsekins l-ar fi apucat cât de repede ar fi putut. După discuţia noastră, nu era cale să împărţim puţinele lichide pe care le aveam la dispoziţie. Capota maşinii radia de înfocată, transpiraţiile îmi acopereau întreg trupul. În timp ce Falsekins făcea un ultim efort de a porni motorul, am apucat pistolul, l-am îndreptat spre el şi i-am spus: “Nici să nu te gândeşti la rucsac.” Am luat rucsacul cu toate lichidele şi am ieşit din maşină. Am considerat că ar fi o măgărie să plec fără să mă asigur că maşina nu porneşte nicidecum. Însă în soarele arzător şi după o sută şaizeci de kilometri nici vorbă să te apropii de capotă. Trebuia să plec repede, deja transpiram şi setea era tot mai mare. Şansa mea, chiar dacă minimă, era să ajung în localitate. Habar nu aveam încotro se află cu exactitate, dar un lucru ştiam – trebuie să mă duc în continuarea urmelor lăsate de maşină, nicidecum nu aş fi rezistat să parcurg drumul înapoi. Nu ştiam în cât timp voi ajunge şi nici dacă voi ajunge – ceea ce era clar era un singur lucru: aveam mai multe şanse dacă împărţeam lichidele doar cu mine însumi.

În momentele acelea mă simţeam de parcă nu eram eu, ceva era rupt în mine. Tocmai urma să las un om să moară de sete în deşert. Sentimentele mă invadau, ca şi cum aş face ceva greşit şi dintre toate sentimentul de vinovăţie era cel mai intens. Mă simţeam de parcă empatia evoluţionismului împreună cu toate religiile din lume se luptă să-mi minimizeze şansele la viaţă. “Nu!”, mi-am strigat – “voi toate sunteţi sentimente.” Trebuia să lupt la rândul meu să-mi păstrez gândirea limpede. În momentele acelea instinctul de turmă era mult mai intens decât cel de conservare, însă ştiam că acest lucru se întâmplă pentru că încă nu sunt în starea de sete extremă. Nu trebuia decât să conştientizet mai bine pericolul în care mă aflam pentru a se declanşa o reacţie de tip “fight or fly”. Deocamdată însă, cel ce prima era instinctul de turmă. Era tocmai unul din acele momente când observi că evoluţia este suboptimală – pur şi simplu situaţia de faţă era una în care “caracteristica moralitate” şi în special “altruismul” nu conferea niciun avantaj. Egoismul este cel care funcţiona acum cel mai bine. L-aş fi putut împuşca şi să-i beau sângele pe săturate, iar ceea ce am în rucsac să-mi fie rezerve pentru drum – mi-a trecut şi asta prin cap, dar pur şi simplu n-am avut putere. Eram copleşit de milă dar i-am răspuns: “Pieri milă, nu vei sta tu între mine şi supravieţuirea mea!”. Trebuia să mă păstrez cât mai raţional – ştiam ce reprezintă toate aceste sentimente, ştiam că niciunul n-are vreo valoare obiectivă. Singura valoare demnă de urmat este viaţa mea – reneg valoarea onoarei din seppuku, reneg duelurile pentru onoare, reneg curajul pentru dreptate, reneg cinstea în defavoarea unei mese pline de bogăţii. A le accepta pe toate astea înseamnă ar însemna să merg pe un drum cu ignoranţii.

În momentul în care eram cel mai întărâtat împotriva tuturor sentimentelor şi aşa-ziselor valori obiective, Falsekins, cu o voce tremurată şi plin de transpiraţie mi-a spus: “- Prietene, dacă mă laşi aici voi muri.” I-am răspuns, “Nu-mi spune mie prietene. Prietenia este o iluzie, una din valorile oamenilor proşti, una din valorile care n-au niciun conţinut real.”.

Falsekins: ” – Te rog, salvează-mă!”

Anonimul: ” – Dă-mi un argument.”

Falsekins: ” – Îmi pare-acum atât de rău pentru discuţia noastră. Ştiu că, după gândirea noastră, nu este niciun argument pentru a mă salva. Dar nu există niciun argument nici pentru a te salva pe tine.”

Anonimul: ” – După estimările mele, pistolul din mâna mea arată foarte bine cine este în avantaj şi cine nu. Ajunge un asemenea argument? Este vorba de supraviţuirea celui mai adaptat, iar cel adaptat se află totdeauna în avantaj.”

Falsekins: ” – Dacă ţi-aş spune să faci apel la propria conştiinţă, să faci ce crezi că-i bine?”

Anonimul: ” – Ai uitat? Conştiinţa şi cu tot conţinutul ei moral nu este altceva decât un efect colateral al evoluţiei. Acum ne aflăm o situaţie asemănătoare cu cea în care ochii buni ai pisicii pe timpul nopţii nu-i ajută la nimic dacă vine vorba de săritul din avion. Sigur, în societate toate aceste valori alături de conştiinţa mea îmi vor fi de ajuns – voi fi avantajat de faptul că mă voi comporta moral – dar eu nu dau doi bani pe aceste valori. Nu de dragul onoarei lucrez eu, ci de dragul meu. Chiar şi acum simt un îndemn de a te lua cu mine, de a te îndestula şi pe tine din puţinul lichid din acest rucsac – dar de ce aş urma acest îndemn? Este el mai important decât îndemnul (mai scăzut în intensitate) de a-mi salva mie pielea din acest loc blestemat?”

Falsekins: ” – Dar am donat un rinichi pentru tine. Îţi mai aduci aminte? Nu erai aici dacă nu mă spuneam riscului operaţiei, nu erai aici dacă eu nu-mi asumam riscul de a trăi fără un rinichi.”

Anonimul: ” – Pur şi simplu ai ales să-ţi urmezi empatia. Şi în plus, pe vremea aceea atât eu cât şi tu vedeam totuşi o anumită valoare independentă de noi înşine în asemenea gesturi. Acum însă, ştim mai bine că această valoare nu există. Ceea ce era atunci admirabil nu a fost decât o secreţie de anumite substanţe în detrimentul altora (explicabile pe deplin prin mecanism evoluţionist). Doar nu crezi că sunt nebun să mă lupt din răsputeri să renunţ la ceea ce simt acum tocmai pentru a accepta ceea ce am simţit altădată. Odată ce am aflat despre valoare acestei empatii, nu mai am niciun motiv pentru a-i da curs. Înţelegi? Atunci erau valori pe care le puneam amândoi mai presus de propria viaţă, cum ar fi onoarea, cinstea, altruismul, curajul şi altele. Acum însă, odată ce am aflat de unde provin toate astea, cred că-ţi dai seama că nu există nimic deasupra mea. La ce-mi foloseşte să fiu altruist, dar mort? La ce-mi foloseşte să-mi reduc şansele de supravieţuire cu 50% şi să-mi împart lichidele cu tine? Doar nu crezi că îl întruchipez pe fraierul de Hristos, care vine şi suferă pentru toţi în virtutea faptului că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”? Acest comportament este admirabil pentru înapoiaţii de creştini – nu degeaba au murit benevol şi pe capete în timpul bisericii primare. Ei pretindeau că pun adevărul mai presus de propria viaţă şi sfârşeau prin a nu mai avea viaţă – pretindeau ataşamentul faţă de valoarea “adevăr” ca fiind mai important decât propriile vieţi (şi să nu mai vorbim de răsplata care credeau că-i aşteaptă în cer). Noi însă, care am ajuns să vedem clar adevărul şi să înţelegem că toate aceste pretinse valori superioare vieţii în sine sunt de fapt nişte nonsensuri şi că ele au avut strict valoare evolutivă, nu mai mare decât o are repulsia pe care o simţim prin miros faţă de anumite substanţe ori amestecuri de substanţe otrăvitoare. Atât moralitatea, cât şi repulsia faţă de mirosurile cu pricina ne-au ajutat să ne procreăm – atunci când puterea noastră de judecată era mai slabă, mirosul neplăcut ne proteja de anumte substanţe toxice (cum ar fi cele conţinute într-un hoit de animal ori în cine mai ştie ce plante) şi desigur că existau situaţii când ceea ce respingeam ca neplăcut să nu fie şi otrăvit – însă nu ne permiteam să facem teste pentru că le făceam cu preţul propriei vieţi. Acum însă, ştim că există substanţe care au miros neplăcut şi că nu sunt neapărat şi otrăvitoare (ba unele sunt chiar folositoare), aşa că putem să ne modulăm aceste reacţii – nu mai suntem obligaţi să ascultăm de ceea ce simţim acum când avem o judecată superioară. Dacă eu aş asculta pur şi simplu de ceea ce simt în legătură cu tine, viaţa mea ar fi pusă în pericol. Şi mai mult, mă repet, odată ce ştiu că prietenia şi onoarea nu sunt valori obiective pe care să trebuiască să le respect, nu am de ce să-mi risc viaţa pentru tine. Toate iluziile tale legate de prietenia dintre noi, sunt doar atât: iluzii. Prietenia nu există decât atunci când îmi conferă avantaj.

Falsekins: ” – … ” (îi curg lacrimi)

Anonimul: ” – Acum te las. Vei muri ca oricare altul. Fără o importanţă mai mare decât a unui câine. Subiectiv, vei lipsi pentru unii care te-au cunoscut. În mod obiectiv, vei fi totdeauna prezent în Natură. Aminteşte-ţi, Falsekins, ce spunea maestrul nostru: Universul pe care-l observăm are cu precizie tocmai proprietăţile care ne-am aştepta să le aibă dacă încă de la bază nu există niciun design, niciun scop, niciun rău, niciun bine, nimic altceva decât o indiferenţă nemiloasă. (2) Eu nu sunt un monstru, am făcut pur şi simplu alegerea pe care trebuia să o fac în condiţiile inexistenţei valorilor de care se agaţă majoritatea ignorantă. Iar tu ştii că acesta este un gest lăudabil.

Şi aşa am plecat. Falsekins se uita după mine ca un câine părăsit. Şi dintr-o dată mila mi s-a transformat într-o senzaţie de putere absolută – putere peste viaţa altuia: puteam să-i mai dau puţin timp, puteam să-i iau suflarea printr-un foc de pistol, puteam să fac ce voiam eu cu el. Pentru el, eu eram Dumnezeu! La fel cum eram şi Dumnezeul meu. Parcă şi setea mi s-a risipit pe moment, parcă eram cu un pas mai sus pe scara evoluţiei. Eu eram marele avantajat şi voi obţine totdeauna avantajul maxim. Dacă voi nimeri în deşert cu oamenii ignoranţi şi proşti, iar apa va fi la ei, îşi vor împărţi apa cu mine până la ultimul strop – acesta fiind avantajul maxim pe care l-aş putea obţine când apa nu e la mine. Când va fi la mine însă, va fi a mea toată – acesta fiind avantajul maxim pe care l-aş putea obţine când apa e la mine. Aşa că am început să bâjbâi, vedeam clar dar nu desluşeam nimic. Eram înghiţit de o mare de nisip, speranţele mele atârnau acum de noroc. Un noroc potenţat de faptul că aveam mai multă apă decât aş fi avut dacă-l luam pe Falsekins cu mine. Aşa că am mers, şi am mers… Apoi m-am gândit la faptul că atât energizantele, cât şi cola conţin o doză mare de cofeină, iar cofeina ajută la pierderea de apă prin urină. Oricum, era mai bine decât nimic şi mult mai mult decât aş fi avut dacă împărţeam totul cu dezavantajatul Falsekins. Drumul meu a continuat destul de mult până ca noaptea să acopere totul. Lumina slabă a cerului fără nori era un ghid înşelător pentru continuarea călătoriei – poate mai înşelător chiar decât ghizii aceia care l-au dat pe bietul Falsekins la moarte. Noaptea avea să fie una de nesomn: oricând putea apărea Falsekins. Chiar dacă la început se ţinea după mine de la îndepărtare, după câteva ore bune distanţa dintre noi s-a mărit tot mai mult. Apoi nu l-am mai văzut deloc. Asta nu înseamnă că nu şi-a continuat drumul. A doua zi a început la fel de toridă – la amiază mai aveam o singură doză de energizant. Peste câteva ore am rămas fără nimic, transpiram teribil. Nu puteam să-i comand corpului că este în regulă să accepte o febră de 39 şi să nu mai consume atâta transpiraţie pentru răcire.

După alte câteva ore de mers, puterile m-au lăsat, pur şi simplu nu mai puteam continua. Limba îmi era uscată ca o faţă de pernă, totul în jur a început să se învârtă cu mine. Înainte de a mă prăbuşi parcă am văzut linia orizontului intreruptă de un punct negru. M-am trezit în cea mai mare răcoare, acoperit de cârpe ude. Cel mai mult bine mi-l făcea batista udă care-mi acoperea buzele. Lângă mine stătea o femeie cu faţa acoperită. Eram salvat.

Sunt viu. Acesta e cel mai important lucru. Nu-mi pasă de faptul că mă veţi judeca după moralitatea voastră ignorantă. Eu ştiu adevărul şi ştiu că toate judecăţile voastre morale sunt fără valoare, tocmai de asta nu-mi pasă de ele. Între timp mă voi bucura, voi profita de cât mai multe plăceri, îmi voi transmite genele în urmaşi, iar mai apoi pentru mine se va termina totul.

Şi aşa se încheie ciudata relatare a Anonimului nostru. Nădăjduim că prin publicarea scrisorilor primite să facem mai multă lumină în acest caz obscur. Vom publica în curând şi următoarea scrisoare.

(1) C. S. Lewis – Despre minuni, ed. Humanitas, Bucureşti 2007

(2) R. Dawkins: “The universe that we observe has precisely the properties we should expect if there is, at bottom, no design, no purpose, no evil, no good, nothing but pitiless indifference.”, citat din The God Delusion.

O clarificare asupra moralităţii noastre…

În ultimul timp, tot mai frecvente sunt reacţiile de la subsolul articolelor mele legate de moralitate, iar eu, chiar de m-aş strădui şi n-aş face altceva toată ziua, cu greu aş reuşi să ofer un răspuns cuprinzător fiecărui om. Şi cum nu cred că cineva s-ar împotrivi faptului că mai fac şi altceva peste zi, cred că nimeni nu s-ar împotrivi nici acestui răspuns formulat într-un nou articol. După ce unul din interlocutorii mei a avansat moralitatea ca fiind pur şi simplu felul în care se comportă oamenii, am ajuns la concluzia că dialogul nostru a fost semnul unui timp pierdut şi că am discutat despre două lucruri cu totul diferite. Desigur, odată ce defineşti moralitatea ca fiind felul în care se comportă oamenii, pentru a demonstra că oamenii sunt cu toţii morali nu-ţi mai rămâne decât să duci la îndeplinire sarcina uşoară de a demonstra că “ei se comportă”. Bine-nţeles că această teorie despre moralitate a suferit apoi o nouă schimbare din partea interlocutorului meu. Moralitatea a ajuns astfel să fie definită ca punctul de congruenţă dintre comportament şi codul moral al persoanei care se comportă în felul respectiv. Dupa asta, lucrului evident în societatea umană şi care se exprimă prin faptul că moralitatea este prescriptivă i s-a adus contraargumentul că dacă moralitatea ar fi prescriptivă în sensul creştin, atunci orice alt credincios din altă religie va fi prin definiţie imoral (fapt care, după spusele interlocutorului meu, este ireal ori de nesusţinut). Nu mă aştept ca interlocutorul meu ateu să fie de partea concluziei mele, îmi lipseşte această aşteptare mai ales pentru că am primit din partea lui o lecţie de (un fel de) evoluţie aplicată: pentru ca ideea lui să poate supravieţui ca fiind adevărată, a trebuit să fie schimbată (fiind ignorat faptul că dacă ideea A se tranformă în ideea B, atunci avem două idei diferite).

Evaluând argumentele scepticilor, am ajuns la concluzia că cele mai puţine critici i s-au adus, în toată istoria omenirii, tocmai creştinismului în general. Atunci când cineva începe să critice, este important să aibă un obiect al criticii. Fără obiect al criticii, critica însăşi nu există. Scepticii, cu intenţia de a-l face mai uşor criticabil, au trebuit să ştirbească din înţelesul creştinismului, adăugând ori scăzând câte ceva – asta pentru a exista obiectul criticii. Şi pe bună dreptate, din această adăugare ori scădere ei au obţinut un obiect al criticii, intenţia lor însă nu şi-a găsit niciun fel de satisfacţie – pentru că obiectul supus criticii nu mai era reprezentat de creştinism ci de noul obiect obţinut în urma adăugării ori scăderii de elemente. Un argument care susţine că moralitatea prescriptivă în sensul creştin nu este acceptabilă deoarece prin definiţie toţi necreştinii ar deveni imorali, nu-şi câştigă nici măcar dreptul de a fi asociat cu adevărat acestei moralităţi. Pentru a susţine argumentul trebuie să se plece de la faptul că este vorba de o prescriere a unor reguli religioase care să-i excludă “prin definiţie” pe necreştini de la împlinirea lor. Însă în creştinism nu este vorba de aşa ceva. Dimpotrivă, creştinismul presupune un standard moral care există atât în persoanele creştine cât şi în cele păgâne şi că oamenii înşişi sunt cei care fie se îndreptăţesc, fie se învinovăţesc. Omul, pentru a şti că “trebuie să îşi ajute aproapele atunci când acesta este în nevoie”, nu are nevoie de o carte sacră – pur şi simplu “vede” un fapt care este evident pentru orice om în deplinătatea facultăţilor mintale. Pentru a “şti” că nu trebuie să tortureze copiii de şase ani, omul nu are nevoie de un anume text sacru, pur şi simplu constată un fapt evident. Tocmai faptul că suntem cu toţii, indiferent de crezurile religioase ori filosofice, sub incidenţa aceloraşi principii morale ne face responsabili moral. Iar faptul că scepticii exagerează ori sunt ignoranţi în ce priveşte diferenţele culturale ale societăţilor (în spaţiu şi timp), nu este un argument împotriva existenţei acestor principii morale evidente. Din contră, ele sunt evidente tocmai în virtutea diferenţelor culturale. Faptul că un popor venerează vaca şi consideră că orice om moral ar trebui să o venereze este după unii o dovadă fără tăgadă a faptului că moralitatea este relativă la popor (ori la timp, în cazul în care poporul ar renunţa la venerarea vacii în favoarea porcului). Însă o astfel de gândire este extrem de ignorantă în ce priveşte faptele în sine. Ceea ce pentru snobii intelectuali este un argument pentru diferenţa de moralitate, va fi pentru oamenii reflexivi un argument în favoarea principiilor morale comune tuturor societăţilor indiferent de timp. Omul reflexiv va observa că vaca este venerată pentru că întruchipează pentru poporul respectiv puritatea ori pentru că se crede despre vacă tocmai că este încarnarea unei fiinţe umane. De aici nu se poate trage concluzia unei diferenţe de principii morale. Eventual am putea spune că părerea hinduşilor despre vacă este greşită, dar nicio dată, plecând de la o înţelegere corectă a contextului cultural respectiv, nu vom putea ajunge la concluzia că este vorba de un principiu moral diferit. C. S. Lewis spunea:

Am întâlnit oameni care exagerează diferenţele, deoarece ei nu fac distincţie între diferenţele de crez cu privire la faptele reale. De pildă, cineva  mi-a spus: „In urmă cu trei sute de ani, oamenii din Anglia omorau vrăjitoarele. Poţi tu  spune că aceasta era Regula Naturii Umane sau Legea Conduitei Corecte?” Trebuie  remarcat că motivul pentru care noi nu executăm vrăjitoarele este că noi nu credem că  există vrăjitoare. Dacă am crede ― dacă am crede cu adevărat că există asemenea  oameni, care s-au vândut diavolului şi au primit în schimb puteri supranaturale de la el,  şi dacă ei ar folosi aceste puteri ca să-i omoare pe semenii lor, ca să-i înnebunească sau ca să aducă vreme rea, este cert că toţi am fi de acord că dacă merită cineva pedeapsa cu moartea, atunci aceia sunt tocmai aceşti colaboraţionişti mizerabili. Nu este nici o diferenţă de principiu moral aici: diferenţa este doar cu privire la realitate. Putem să considerăm că este un mare avans în cunoaştere să nu mai credem în vrăjitoare; dar nu este nici un avans moral dacă nu le executăm atunci când nu credem că există. Nu se spune despre cineva că este omenos pentru că nu mai pune curse pentru şoareci, dacă el face lucrul acesta pentru că el crede că nu mai sunt şoareci în casă. (1)

Cu referire la poziţia care afirmă că moralitatea este punctul de congruenţă dintre comportament şi codul moral al persoanei care se comportă în felul respectiv nu aş vrea să investesc mult spaţiu. Şi asta tocmai pentru că noi numim comportament moral tocmai comportamentul care corespunde prescripţiilor morale (sau codului moral). Nu avem niciun motiv să negăm acest lucru, dimpotrivă, aş accentua faptul că un comportament este moral doar în măsura în care pune în aplicaţie prescripţiile morale, astfel că această nouă definiţie a moralităţii, despre care am vorbit mai sus (şi care a fost avansată de interlocutorul respectiv) contravine cu totul poziţiei iniţiale (avansată de interlocutor) care afirma că moralitatea este pur şi simplu felul în care se comportă oamenii. Soluţia de scăpare ar fi aceea de a apela la acel „cod moral” despre care unii sceptici cred că este atât de diferit de la societate la societate ori de la eră la eră. S-ar putea să ni se prezinte samuraii care practicau seppuku în speranţa că vom vedea în acest comportament o diferenţă esenţială faţă de al altor societăţi şi care să demonstreze la rândul ei vreo diferenţă de principiu moral între o societate şi alta – însă aceasta ar fi din nou o ignorare a principiului moral care reiese din aceasta: onoarea.

Societatea umană şi fiecare din noi în mod individual, ne aflăm în faţa unei alegeri – fie refuzăm orice pretenţie de adevăr asupra valorilor morale, fie le acceptăm în continuare. Fie călcăm în picioare ceea ce “vedem” ca fiind evident şi considerăm afirmaţia “nu trebuie să ucizi în mod nejustificat o altă fiinţă umană” ca fiind falsă, fie o considerăm ca fiind adevărată (atât pe ea cât şi celelalte legi morale). Şi cu siguranţă această alegere va avea unele implicaţii; dacă o vom considera în continuare adevărată, se pare că va trebui să acceptăm într-un final şi faptul că ea nu este o născocire a rasei umane, că este vorba de fapt de o lege morală pe care o cunoaştem cu toţii şi căreia ne supunem ori nu; dacă o vom considera falsă, atunci va trebui odată pentru totdeauna să ne restructurăm societatea, iar faptul că am cădea mai jos decât cele mai crude animale, mâncându-ne mai mult între noi decât prădând alte specii pentru a supravieţui, n-ar trebui să îngrijoreze pe nimeni atâta timp cât mergem pe calea adevărului.

(1) C.S. Lewis – Creştinismul redus le esenţe, ed. SMR

Citatul zilei: Instinct si moralitate

“Dar de ce ar trebui să urmăm instinctul? Există un alt instinct, de ordin mai înalt, care ne comandă asta şi un al treilea instinct, însă şi mai înalt, care ne comandă să îl urmăm pe al doilea, adică o succesiune infinită de instincte? Lucrul este pe cât se pare imposibil, dar ar fi singura soluţie. Din afirmaţia asupra faptului psihologic “Simt un impuls să fac asta” nu putem deriva, oricât de iscusiţi am fi, principiul practic “Ar trebui să urmez acest impuls”. Chiar de-ar fi adevărat că oamenii ar avea un impuls spontan, iraţional de a-şi sacrifica vieţile pentru salvarea semenilor lor, rămâne o altă întrebare, anume dacă ar trebui să controleze sau să urmeze acest impuls. Fiindcă până şi Inovatorul admite că multe impulsuri (cele care contravin perpetuării speciei) trebuie să fie controlate. Acest lucru ne conduce în mod sigur spre o problemă încă şi mai dificilă.

Îndemnul de a ne urma Instinctul este echivalent cu îndemnul de a asculta vocea “lumii”. Lumea spune multe: şi instinctele la fel. Instinctele noastre sunt în război. Dacă se susţine că instinctul pentru perpetuarea speciei ar trebui urmat întotdeauna, în dauna celorlalte instincte, de unde se derivă această regulă de proeminenţă? Ar fi cam prosteşte să urmăm acel instinct care îşi pledează cauza şi decide în favoarea sa. Orice instinct, dacă îl asculţi, pretinde să fie ascultat în dauna tuturor celorlalte. Chiar prin faptul că ascultăm de unul în dauna celorlalte, am intervenit deja în derularea cazului. Dacă nu facem să intervină în examinarea instinctelor noastre o cunoaştere, prin comparaţie, a demnităţii lor, nu l-am putea deosebi pe cel de urmat. Iar această cunoaştere nu poate fi instinctivă: judecătorul nu poate fi una dintre părţi, iar dacă este, judecata nu are nici o valoare şi nu avem niciun temei pentru a plasa perpetuarea speciei deasupra instinctului de conservare sau a apetitului sexual.

Ideea că, fără a apela la nicio instanţă mai înaltă decât instinctele, putem găsi temeiuri pentru a prefera un instinct în dauna altora dispare foarte greu. Ne agăţăm de cuvinte inutile: îl numim instinctul “primar”, “fundamental”, “primordial” sau “cel mai adânc”. Nu ajută la nimic. Aceste cuvinte fie ascund o judecată de valoare trecută asupra instinctului, ca urmare nederivabilă din el, fie doar înregistrează intensitatea resimţită a instinctului cu pricina, frecvenţa cu care operează sau larga lui distribuţie. În primul caz, întreaga încercare de a întemeia valoarea pe un instinct a fost abandonată; în al doilea, observaţiile asupra aspectelor cantitative ale unui eveniment psihologic nu conduc la nicio concluzie practică. Este aceeaşi veche dilemă. Fie premisele conţin deja un imperativ, fie concluzia rămâne doar la indicativ.

În sfârşit, merită să ne întrebăm dacă există vreun instinct al grijii pentru posteritate sau al perpetuării speciei. Eu nu îl găsesc în mine; cu toate astea, sunt un om înclinat să se gândească la viitorul îndepărtat – un om care îl citeşte cu încântare pe Olaf Stepledon. Şi mai greu îmi este să cred că majoritatea oamenilor care au stat lângă mine în autobuze sau la cozi simt un impuls iraţional să facă ceva pentru specie sau posteritate. Doar oamenii educaţi într-un anume fel ajung să se gândească la ideea de “posteritate”. E greu să atribuim instinctului atitudinea noastră faţă de un obiect care există doar pentru cei reflexivi. Ceea ce avem prin natură este impulsul de a ne ocroti copiii şi nepoţii, iar acest impuls păleşte pe măsură ce imaginaţia priveşte spre viitor şi, în cele din urmă dispare în “deşertăciunile nemărginite ale viitorimii”. (C. S. Lewis – Desfiinţarea omului, ed. Humanitas 2004)

Despre respect in dezbaterea ateism-crestinism

Pentru început aş spune că dezbaterea nu este de ieri ori de astăzi. Cei care intră în ea, au nivele diferite de pregătire – de la oamenii laici, care au acumulat cunoştiinţe în diferite domenii, până la profesionişti: oameni de ştiinţă, filosofi ai ştiinţei, arheologi, cercetători biblici, etc. Discuţia depinde de multe ori de nivelul cultural al celor care sunt cuprinşi în ea, la fel şi nivelul de respect arătat interlocutorului. Pe multe bloguri găsim urări de felul “coacerii în iad”, iar acestea vin tocmai de la cei care nu ne-am aştepta – de la presupuşii creştini. Eu afirm aici că nu m-aş aştepta la acest fel de reacţie, ateul însă, care este obişnuit cu astfel de urări din partea creştinilor va mărturisi că nu este deloc surprins de ele. Ba mai mult, va tinde spre o generalizare de genul “aşa-s creştinii”.

Punctul pe care vreau să-l subliniez în articolul de faţă este următorul: gradul de respect pe care-l oferi unui ateu reflectă gradul de siguranţă pe care-l ai în poziţia pe care o ocupi ca şi creştin. Dacă, fiind creştin, nu ai înţeles încă faptul că nu eşti mai important decât cel mai aprig ateu, dacă n-ai înţeles că argumentele sunt doar argumente şi că oamenii sunt oameni, atunci s-ar putea să n-ai ce căuta în discuţie defel. O caracteristică infantilă este tocmai aceea, ca în absenţa argumentului să te legi strâns de urechea mai scurtă a interlocutorului, ori de picioarele lui strâmbe ori chiar de antecedentele lui de imoralitate. Astfel de scenarii vedem de obicei în conflictele dintre copii (şi avem ce învăţa de la ele). Dacă vrei să fii cu adevărat respectuos, o regulă generală ar fi să nu intri în discuţie acolo unde nu ai înţeles nici măcar ce se discută. Nu intra în dezbatere nici acolo unde nu ai un argument pe care să-l stăpâneşti. Incursiunile de acest fel nu duc decât la timp pierdut de ambele părţi – nu uita, nu eşti un postaci de partid! Expresii precum “ţi-am spus deja” cutare şi cutare lucru nu au valoare argumentativă decât în cazul în care acel “spus” a constat într-o argumentare solidă. Din păcate majoritatea folosesc acest “ţi-am spus” drept o eschivă de la o argumentare care le-a fost solicitată. Dacă eşti creştin, atunci nu uita că “adevărul” este la mare preţ prin ogradă – dacă nu eşti dispus să mergi acolo unde conduce adevărul, atunci nu eşti nici măcar dispus să fii creştin. Ateii sunt în general criticii cei mai obiectivi ai comportamentului creştin, aşa că nu are rost să încerci trucuri ieftine în dezbateri.

Pe de altă parte, ateii ar trebui să ştie că majoritatea creştinilor nu cred în Dumnezeu pe baza dovezilor şi nici nu sunt creştini în general pentru că au cercetat îndeaproape subiectul. Cei mai mulţi dintre ei sunt creştini pentru că s-au născut în Romania, cum la fel sunt arabii musulmani pentru că s-au născut în Arabia. Pentru acest fel de creştini, un argument valid este la fel ca unul invalid – pur şi simplu nu pe asta se bazează ei. Eventual, creştinii aceştia vor cerceta lucrurile doar în măsura necesară să justifice ceea ce credeau deja. Mulţi atei ştiu asta şi au tendinţa să creadă că toţi creştinii sunt o apă şi-un pământ, aşa că s-au obişnuit să avanseze o serie de argumente puerile împotriva creştinismului (influenţaţi de faptul că niciunul din creştinii respectivi nu au fost în stare să desfiinţeze vreunul din arguementele lor puerile). Surpriza apare atunci când în faţa lor credeau că se află unii din creştinii de felul “cred pentru că m-am născut în Romania” şi de fapt se află o altă specie cu a cărei prezenţă nu sunt obişnuiţi. Argumentele puerile nu mai ţin, iar ateii nu s-au obişnuit să-şi formeze altele mai solide – aşa că vor începe şi ei cu “dar ţi-am spus”, “dar am demonstrat deja”.

Unii atei sunt însă mai prudenţi. Ei ştiu că argumentele lor sunt aproape copilăreşti aşa că evită să între în dezbatere cu creştinii care au un grad înalt de siguranţă în ce priveşte atât infantilitatea argumentelor ateiste cât şi puterea celor teiste (de exemplu Richard Dawkins refuză să intre în dezbatere cu Lane Craig). Putem spune că Dawkins ştie că nu este pregătit pentru o astfel de dezbatere şi îi respectă timpul lui Craig. Trecând mai departe, dacă în ce priveşte creştinii ar putea fi îndemnaţi să fie respectuoşi cel puţin de dragul propriei poziţii, în ce priveşte ateii nu se poate oferi niciun argument (chiar Dawkins alţi reprezentanţi ai noului ateism susţin că religioşii nu merită respect). Ştiu că este greu să respecţi persoana când argumentele care ţi le propune sunt de-a dreptul prosteşti (eu întâmpin dificultăţi aici, dar se pare că strădania mea dă roade), dar nu este imposibil. Ştiu că de multe ori, sub protecţia anonimatului pe care o oferă internetul tindem să fim mai fără mască, dar din nou, acest lucru nu este o justificare a lipsei de respect.

Cosul cu vipere II: Stiinta si Religia

Image via Wikipedia

Pentru cei care încă n-au aflat ce este “Coşul cu vipere”, vor găsi aici explicaţia alături de primul argument din serie.

Am găsit astăzi un articol interesant, poartă titlul Ştiinţa şi Religia. După ce acuză creştinii de ignoranţă şi ne dă impresia că ar şti ceva despre istoria ştiinţei, autorul ne pune la dispoziţie un argument care îşi are originea în ignoranţa autorului ori într-o scăpare nefericită. Şi pentru că vrem să-i acordăm autorului respectul cuvenit, vom îndrepta discuţia nu înspre autor, ci înspre eroarea lui nefericită:

Nici vorbă de medicină, biologie, dinamica plăcilor tectonice, geologie, meteorologie, evoluţie, astrofizică, cosmologie, electromagnetism, mecanică sau optică.

Pentru ca aceste realizări ale speciei umane să existe, cineva a trebuit să nege religia şi pe Dumnezeu, să admită că nu este magie divină ci un fenomen care poate fi explicat. (a)

Cu alte cuvinte, publicul este învăţat că ştiinţa a luat naştere prin negarea religiei şi a lui Dumnezeu. Şi pentru a arăta că pledoaria de mai sus îşi merită locul în coşul cu vipere, vom aduce în discuţie o listă. Lista conţine oamenii preocupaţi de cercetare, şi a căror preocupare nu vine deloc dintr-o respingere a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cei mai mulţi dintre ei au fost persoane precum călugări, episcopi şi teologi. Unii au fost chiar papi. Multe din descoperiri au fost insuflate chiar de faptul că ei admiteau existenţa magiei divine, nu pentru că o negau.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

John Philoponus ( 490–570) - a criticat fizica lui Aristotel şi a fost amplu citat de Galileo Galilei în lucrările sale. (1)

Hunayn ibn Ishaq (809-873) - a studiat medicina şi alte ştiinţe în greacă, a tradus în arabă mare parte din lucrările ştiinţifice greceşti. A publicat 21 de cărţi în domeniul medical. (2)

Pope Sylvester II (946 -1003) - matematician şi astronom. (3)

Robert Grosseteste (1175 – 1253) – considerat ca cel care a pus bazele gândirii ştiinţifice la Oxford. A fost figura centrală a mişcării intelectuale engleze din secolul 13. Domenii de activitate – optică, geometrie şi astronomie. (4)

Albertus Magnus (1193/1206 – 1280) - presupus că ar fi primul care a izolat arsenicul. Domenii de activitate: chimia, astronomia, zoologia, botanica, geografia. (5) Este cel care a afirmat: “Natural science does not consist in ratifying what others have said, but in seeking the causes of phenomena.“

Roger Bacon (1214–1294) - A descoperit “spectrul vizibil” cu patru sute de ani înainte ca Newton să folosească prisma pentru a demonstra disociaţia luminii albe. A anticipat inventarea microscopului şi a telescopului. (6)

Theodoric of Freiberg (1250 – 1310) - prima explorare corectă a curcubeului. Descrisă în cartea sa De iride et radialibus impressionibus or On the Rainbow. Domenii de activitate: fizica. (7)

Thomas Bradwardine (1290 – 1349) - studiile lui au dus la descoperiri ulterioare în dinamică. (8)

Nicole Oresme (1323 – 1382) - matematician, fizician, astronom. A avut contribuţii legate de refracţia luminii în atmosferă. (9)

Nicholas of Kues (1401 – 1464) - matematician şi astronom. A anticipat sistemul heliocentric al lui Copernicus. (10)

Otto Brunfels (1488-1534) - botanist, considerat unul dintre părinţii botanicii. (11)

Nicolaus Copernicus (1473 – 1543) - astronom. Primul care a avansat teoria heliocentrică. Cartea lui, De revolutionibus orbium coelestium, este considerată punctul de pornire al astronomiei moderne. (12)

Michael Servetus (1511 – 1553) - descrie pentru prima dată funcţia circulaţiei pulmonare. Descrierea apare nu într-o carte cu tentă sceptică şi care îl respinge pe Dumnezeu, ci tocmai în cartea lui de teologie, Christianismi Restitutio. (13)

Michael Stifel (1486 – 1567) - un calugăr augustinian ale cărui lucrări au dus la introducerea ulterioară a logaritmilor. (14)

William Turner (1508 – 1568) - considerat părintele botanicii engleze. A fost medic, ornitolog. (15)

Ignazio (Egnatio (1536 – 1586) - matematician, astronom şi inventator. (16)

Bartholomaeus Pitiscus (1561 – 1613) - astronom şi matematician, el a introdus termenul de trigonometrie în Franţa şi Anglia (şi inclusiv ştiinţa respectivă). (17)

Johannes Kepler (1571 – 1630) - matematician şi astronom. Este cunoscut pentru Legile lui Kepler, ce descriu mişcarea planetelor în jurul Soarelui. De asemenea, îmbunătăţit telescopul (Telescopul Keplerian). Existenţa lui Dumnezeu a fost un argument în plus pentru căutările lui, nu unul care îndemna la ignoranţă – iar argumentul pentru cercetare în sine era tocmai acela că universul este în aşa fel structurat încât este accesibil explorării raţionale (una din premisele ştiinţei, nedemonstrabilă ştiinţific). (18)

Galileo Galilei (1564 – 1642) - astronom, matematician şi fizician. Supranumit părintele astronomiei observaţionale moderne, a susţinut heliocentrismul introdus anterior de Copernicus. (19)

Blaise Pascal (1623 – 1662) - matematician şi fizician. A influenţat dezvoltarea economiei moderne şi a ştiinţelor sociale (prin contribuţia la teoria probabilităţilor). Scrierile lui au fost centrate şi asupra apărării metodei ştiinţifice. Şi asta fără a ne raporta la contribuţiile larg cunoscute ale lui Pascal. (20)

Isaac Barrow (1630 – 1677) - matematician, a dezvoltat teoria fundamentală a calculului. (21)

Nicolas Steno (1638 – 1686) - anatomist şi geolog. Considerat părintele geologiei şi unul din pionierii anatomiei. (22)

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Lista nu se opreşte aici (ea este extrem de lungă), aici mă opresc eu pentru că am ajuns să consider materialul oferit mai mult decât necesar.

Am citit şi comentariile ataşate articolului scris de ateul respectiv, şi am fost uimit de faptul că am văzut oameni care pretindeau lăudându-se că s-au trezit din ignoranţă şi care subscriau cu totul la cele scrise de autor. Însă a subscrie la asemenea afirmaţii nu denotă trezire din ignoranţă, ci dimpotrivă, o adormire şi mai profundă. Cine are ochi de văzut, să vadă!

Vizitează şi:

Coşul cu vipere I: Moralitate fără Dumnezeu

De fapt, ateilor le place creştinismul

Moralitate: obiectiv vs. subiectiv