Blogul Big Bang

- 1 -

Atunci când l-am văzut prima dată, l-am găsit cu totul respingător, şi chiar dacă eram eu tăcut în felul meu, n-aş fi agreat dialogul cu el nici dac-aş fi fost dintre cei mai vorbăreţi. Nu îl evitam din simplul motiv că nici o circumstanţă nu era de aşa natură încât să ne pună împreună, ceea ce ştiam, deşi nu găseam vreo motivaţie întemeiată, era că nu-mi place şi nici nu-mi băteam capul pe seama lui. Însă, acesta a fost doar începutul, ceea ce urma aveam să descopăr, sau mai bine spus, amândoi urma să descoperim. Un soi de circumstanţe legate de pregătirea pentru olimpiada judeţeană, ne-a adus împreună – acum puteam să ne mirosim mai îndeaproape. Apoi, după multă vreme de la momentul în care a avut loc această apropiere, mi-am dat seama că evenimentele care aparent n-au nicio importanţă se dovedesc de multe ori a fi mai importante decât oricare altele, ca şi cum ţi-ai da seama de ce s-a întâmplat abia după ce aproape ai uitat că s-a întâmplat. Iar în ce ne priveşte, mai degrabă am fost apropiaţi decât ne-am apropiat, pentru că fără îndoială, nu am căutat nicidecum să fim unul în preajma altuia. De aici nu mai ştiu ce s-a întâmplat exact, sau chiar dacă ştiu, nu ştiu cum. M-am trezit ca într-un vis că ne plimbam destul de târziu în noapte, în timp ce-mi istorisea o amintire de-a lui din şcoala generală. Din ce-mi explica el pe-atunci, era vorba de o carte care i-a schimbat cu totul imaginea despre univers şi viaţă (acum aş considera o greşeală să nu întreb o persoană care afirmă asemenea lucru, dacă a avut într-adevăr o viziune înainte de a şi-o schimba), apoi fără nicio reţinere, m-a provocat să o citesc şi eu. Am acceptat numaidecât, poate şi din cauză că discuţiile noastre au avut încă de la bun început o tentă metafizică. Deşi înainte să-l cunosc pe el nu păream câtuşi de puţin a fi interesat de astfel de lucruri, mă comportam acum de zici că asta ar fi fost căutarea mea dintotdeauna. E drept că am început să fiu captivat într-o oarecare măsură de paranormal încă din clasa a opta, aşa cum e drept că în vacanţa dinainte de a începe liceul am pus mâna pe vreo două cărţi care tratau chiromanţia, telepatia şi altele, dar nicidecum nu mă interesau subiecte precum Dumnezeu, universul, viaţa veşnică sau reîncarnarea. Adevărul este că nu mă gândisem la nimic legat de Dumnezeu, experienţa din primii ani de conştienţă mi-a arătat destul de clar că toată harababura cu religia creştină nu este decât o făcătură nefericită, şi asta atât cât am putut vedea în viaţa pe care o ducea bunica mea. Niciodată în timpul care a trecut până să-l întâlnesc pe Bhagwan (aşa îl voi numi în această scriere) nu m-am gândit că s-ar putea ca între ceea ce înţelegeam eu prin creştinism şi existenţa lui Dumnezeu, să existe o relaţie de aceeaşi natură cum există şi între matematică şi oamenii care fac calcule – niciodată nu m-am gândit că aşa cum eu nu infirm matematica atunci când fac greşeli de calcul, nici creştinii, dacă există Dumnezeu, nu-l infirmă atunci când nu pot justifica un anumit comportament sau când comit ceea ce ei numesc păcat. Ceea ce am trăit atunci, la începutul copilăriei mele, în satul acela uitat de lume, m-a vârât într-o formă de scepticism în care mai degrabă infirmam ceea ce există decât să afirm ceea ce nu există, iar consecinţa a fost aceea că nu aveam aproape niciun subiect care să mă preocupe cu adevărat. Dar nu şi de data aceasta când ceva mi-a stârnit cu adevărat interesul, nu şi acum când ţineam în mână faimoasa carte a lui Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu. Ştiu că am ajuns acasă şi primul lucru a fost să mă apuc de citit. Nu după mult timp m-au apucat primele simptome de scepticism: „cum adică mâna lui s-a oprit pe foaie şi a început să scrie singură?”. După ce o pădure de semne de întrebare stătea în faţa mea, s-a întâmplat ceva neaşteptat: pe măsură ce citeam eram atras de ofertă, aproape că uitasem de nedumeririle mele. Nu ţi se spune în fiecare zi că eşti Dumnezeu! Nu ţi se spune aşa des că ai putere asupra întregului univers şi că de fapt tu eşti cel care trage sau ar putea trage sforile cu adevărat. Am fost atât de atras de astfel de afirmaţii încât  nici dacă m-ai fi percheziţionat n-ai mai fi găsit vreo urmă de scepticism în mintea mea. Dacă exista vreo maximă care să mi se fi potrivit în acele momente, atunci niciuna n-ar fi fost mai potrivită decât cuvintele lui Pascal: „Oamenii ajung aproape invariabil la convingerile lor nu pe bază de dovezi, ci pe baza a ceea ce consideră atrăgător.” În ce mă priveşte, eram atât de atras de ideea de eu Dumnezeu, încât am îndepărtat orice judecată critică. Nu a trecut mult timp şi cartea era terminată din scoarţă-n scoarţă. De atunci adevărul a devenit relativ, eu mi-am dat seama că sunt Dumnezeu; dacă până atunci n-am avut nicio idee clară despre păcat, acum aveam: nu exista aşa ceva. De fapt, până atunci, nu avusesem nicio idee clară despre nimic în afară de reacţiile chimice, numărul atomic şi alte noţiuni de chimie de care mă foloseam, dar acum puteam să afirm mândru că ideile mele s-au schimbat, dar în ce fel n-aş fi putut răspunde nici dac-aş fi fost întrebat. La  mare distanţă în timp mi-am dat seama că ideile mele s-au format, nicidecum nu s-au schimbat. Viziunea mea a fost formată, nu schimbată. Dacă aş fi fost pus în situaţia să-mi schimb vreo idee, fără îndoială că, dacă facem abstracţie de cât de atrăgătoare ar fi fost noua idee, ar fi existat o luptă pe teritoriul argumentelor – şi desigur că singurul care n-ar fi avut sorţi de izbândă ar fi fost noul sistem pe care tocmai îl îmbrăţişasem. Bhagwan avea acum un nou prieten, iar el era singurul prieten pe care eu îl aveam. Erau rare zilele în care să nu discutăm despre noile noastre idei şi destul de des descopeream câte o nouă idee care ne uimea şi mai mult. Locul nostru preferat de discuţie era în centrul oraşului – pe platou, cum îi spuneam noi. De multe ori ne părăseam locul abia către dimineaţă, la trei-patru, urmând ca a doua zi să o luăm de la capăt. În curând aveam şi eu cartea mea, şi mai mult de atât, am cumpărat şi celelalte volume din Conversaţii cu Dumnezeu – erau trei de toate. Odată ce le-am citit, viziunea mea s-a conturat şi mai mult – acum, pe lângă faptul că eu eram Dumnezeu, adevărul era relativ, şi nu exista ceea ce se numeşte rău, s-a mai adăugat încă un element: viaţa nu are niciun scop! Cu toate că nu avea niciun scop, eu eram cel care îşi crea propria realitate – toate lucrurile depindeau de mine, eram Dumnezeu. Dacă toatea astea s-au petrecut în mintea mea, a fost totuşi şi ceva care s-a manifestat în afara mea.

- 2 -

S-a născut în mine un fel de revoltă împotriva a tot ce înseamnă civilizaţie, un fel de revoltă împotriva a ceea ce înseamnă educaţie. Cine erau ei să îmi spună mie ce este bine sau rău? Odată ce m-am declarat amoral, orice acţiuni ale mele au devenit justificate – minciuna nu mai putea fi lipsită de onoare pentru că odată cu binele şi răul, am aruncat pe fereastră orice valoare. Gândurile mele şi ceea ce făceam, trebuiau toate să fie filtrate prin faptul că nu exista nici un bine sau rău real – adică mai bine spus, trebuiau să nu fie judecate. Însă atunci când venea vorba de creştinism şi de pretenţiile lui absolute, atunci automat îndoctrinarea era rea, atunci nu se mai punea problema că nu există judecată morală obiectivă – iar eu, fără nicio reţinere, aruncam cu noroi atât cât se putea. Îmi amintesc că vorbeam des cu o colegă de clasă – care participa în fiecare an la olimpiada de religie, atunci eram cel mai înflăcărat să îi arăt că adevărul este de fapt relativ – că ce este adevărat pentru ea, nu trebuie să fie adevărat pentru mine, şi viceversa. Iisus era la fel de mult Dumnezeu precum şi eu eram, sau precum era Dumnezeu orice lucru din univers. Tot ce avea Iisus în plus faţă de majoritatea era faptul că El şi-a dat seama că este Dumnezeu – iar eu mă consideram printre cei puţini, care de asemenea şi-au dat seama de propria dumnezeire. Creştinismul, bine-nţeles era un sistem al încătuşării, al îndoctrinării, al falsităţii – şi nu m-am oprit niciodată să afirm că aceste afirmaţii ar fi relative. Îi consideram pe creştini ca fiind proşti de-a dreptul, ignoranţi şi îndoctrinaţi de societate. Odată ce am început să citesc Osho, am avut şi primele încercări de meditaţie. Prima carte de Osho, pe care mi-a împrumutat-o Bhagwan, a fost Meditaţia: Arta Extazului. Meditaţia cea mai potrivită pe care-am găsit-o acolo, era Meditaţia întunericului, pe care am început să o şi practic – fără mari succese însă. Am mai dat apoi de câteva cărţi, unele de Chi Cung, altele despre intuiţie şi altele despre căile magilor – toate mă chemau să-mi realizez şi mai mult dumnezeirea. Viaţa mea se transforma tot mai mult într-un mare teatru, nimeni nu ştia cine sunt cu adevărat – singurul care mă cunoştea era Bhagwan. Singurul lucru pe care-l ştia bunica mea era acela că sunt olimpic naţional la chimie şi că, desigur, nepotul ei învaţă foarte bine. Situaţia mea şcolară era de fapt deplorabilă, acum când mă gândesc la trecut îmi dau seama că eram ţinut pe linia de plutire doar de faptul că ştiam chimie. Sutele de absenţe erau motivate – doar m-am pregătit pentru olimpiadă! Notele, erau şi ele bunicele, doar nu eram habarnist să nu îndrug ceva atunci când eram ascultat. Nici măcar chimie nu învăţam cu adevărat. Existau nişte reguli după care reacţionau substanţele, iar despre rezolvarea problemelor – nu-mi băteam capul atâta timp cât era vorba mai degrabă de un raţionament decât de ceva ce trebuia să memorezi.

- 3 -

Bhagwan era un prieten adevărat, eram mai tot timpul împreună. Atât cât puteam, vedeam că-i pasă de mine şi am trăit momente fantastice împreună. Abia după ani şi ani mi-am dat seama că atunci s-a întâmplat bucuria. Acel sentiment de a vedea dincolo de lucruri, şi acea tânjire după mai mult. Erau singurele momente de fericire pe care le trăiam – atunci când mă uitam la cerul înstelat şi ştiam că e mai mult de atât, atunci când auzeam o melodie profundă şi ştiam că e mai mult decât muzică, atunci când eram într-o pădure şi parcă amintiri de milenii îmi străbăteau mintea, ştiind că nu e vorba numai de timp, pădure sau istorie. Apoi era vorba de acea viziune măreaţă în care nu intra în calcul nici viaţa scurtă a unui om, nici moartea care-i pune capăt şi nici măcar nu se limita întru totul la atomii acestui univers, ci totdeauna era ceva mai mult, mai mult. Acea bucurie o experimentam doar atunci când vedeam, parcă nu cu proprii-mi ochi, că lucrurile sunt mai mult de atât. Ca şi cum acel mai mult de atât mă atrăgea cu o forţă căreia nici nu voiam şi nici nu puteam să mă opun. Uneori era vorba de o străfulgerare de o secundă, alteori ţinea mai mult – dar totdeauna când se întâmpla bucuria, mă cutremura şi mă umplea de speranţă, dar şi de tristeţe pentru că nu puteam să o ţin mai mult la mine şi nici nu puteam să o chem când voiam. Aceeaşi bucurie o trăia şi Bhagwan, de aceleaşi tărâmuri minunate eram chemaţi, de aceleaşi locuri despre care ştiam că nu există în lumea asta şi pe care le percepeam atât de clar eram fascinaţi, ne doream să vedem făpturi minunate şi să fim chiar noi dintre acele făpturi. Elfii şi hobiţii nu erau specii îndepărtate, parcă ne aşteptam să apară printre noi din clipă-n clipă. Citindu-i autobiografia lui Lewis, am rămas surprins de cât din viaţa mea a surprins în rândurile acelea, aceeaşi bucurie şi aceleaşi lucruri de dezlegat. Abia când am terminat de citit, mi-am dat seama de rolul important pe care l-a jucat Bhagwan. Acum puteam să-i mulţumesc cu adevărat, şi nu pentru absurdităţile pe care le-am învăţat de la el, ci pentru că alături de el am experimentat acea bucurie care arată spre mai mult de atât.

- 4 -

Deveneam tot mai rupt de lumea-n care trăiam, orele interminabile de la şcoală nu mai erau o modalitate de a cunoaşte mai mult, ci un chin din care nimeni nu părea avea de câştigat. Gândurile mele călătoreau altundeva, călătoreau prin poieniţele verzi din mijlocul pădurilor – tot mai multe amintiri de pe vremea trăită la ţară îmi năpădeau mintea. Aşa că într-o zi m-am hotărât, nu mai era nimic de făcut decât să părăsesc societatea şi să mă retrag, ca un bătrân inutil, într-un loc al meu din mijlocul pădurilor. Viaţa nu mai avea niciun scop – măcar atâta consistenţă mi s-a păstrat din vremea în care mintea mea n-a fost cucerită de noile idei. Dacă viaţa nu avea niciun scop în afara fiinţei mele, atunci măcar îmi rămânea ca atât cât pot, să-i dau eu un scop al meu. Dar eu nu-mi doream nimic în afară de a scăpa de interminabilul chin pe care mi-l producea societatea după ale cărei reguli trebuia să acţionez. Hotărârea era luată, urma să plec în sălbăticie. Pregătirile nu au fost îndelungate – un sac s-a transformat în traista de drum, o pătură s-a făcut sul înconjurată cu o frânghie, câteva tipuri de fire de pescuit, o ploscă, o sabie scurtă cumpărată de la un magazin de chinezării, cel mai mare cuţit din casă, un topor, chibrite, cartea Calea Samuraiului de Yukio Mishima, toate scrisorile de dragoste primite vreodată, o pâine, o cutie de margarină plină cu untură de porc – cam acesta a fost inventarul meu. Două scrisori au fost redactate rapid, una pentru bunica mea, cealaltă pentru dirigintă. Cea pentru bunica mea am lăsat-o unei vecine care urma să i-o înmâneze la întoarcerea de la muncă, cea pentru dirigintă am pus-o într-un pupitru al catedrei alături de telefonul mobil care avea alarma fixată să sune tocmai a doua zi (când eu aveam să fiu plecat deja), în timpul orei de dirigenţie. Bhagwan mă însoţea şi nu-i venea să creadă că ceea ce se întâmplă este aievea. În aceeaşi seară ne-am despărţit, era apusul de soare – o părere de rău îi străbătea ochii, iar inima parcă nu mai vroia să plece. Dar am plecat. Am lăsat totul în urmă şi îmi urmam drumul pe marginea apei care curgea domol. Noaptea se lăsa tot mai adânc şi  răceala care-mi cuprindea trupul se făcea tot mai simţită. Am ales un culcuş în iarba care începea să fie acoperită de rouă şi m-am cuibărit în pătură. Nu a trecut mult până când pătura a fost udă, simţeam răceala cum mă pătrundea tot mai mult. Tremuram. Timpul se scurgea atât de încet încât orele chinuitoare de la şcoală puteau fi considerate secunde acum. Dar nu la şcoală mă gândeam eu, ci la dimineaţă – aşteptam soarele cu atâta ardoare… Dimineaţa a fost aproape la fel de rece ca noaptea, un strat uniform de nori acoperea cerul, abia reuşeam să ghicesc poziţia soarelui prin norii groşi. M-am oprit pe malul apei – aveam nevoie de un foc (nu ştiu de ce n-am făcut foc în timpul nopţii, presupun că noaptea m-a luat prin surprindere şi nu aveam cum să mai caut lemnele), după ce-am aprins focul am recitit toate scrisorile ce le-aveam la mine (şi cum terminam o scrisoare, cum o aruncam pe foc) – nu-mi mai amintesc ce gânduri m-au încercat în acele momente, dar cu siguranţă exista un contrast imens între fiinţele plăpânde a celor care le-au scris şi natura crudă care mi se împotrivea acum. Dar eu eram Dumnezeu, aşa că mi-a continuat drumul. Adidaşii mei erau cei care nu se potriveau câtuşi de puţin în decorul tot mai puţin atins de om în care pătrundeam, aşa că am renunţat la ei. Noaptea chinuitoare ce tocmai a trecut m-a lăsat cu o foame imensă, pâinea s-a dovedit insuficientă până a venit din nou seara. Pe măsură ce trecea timpul, mă gândeam la ceea ce le-am scris celor două femei – mă gândeam la ce este în capul bunicii mele şi la scandalul care avea să înceapă la şcoală. Apoi, o stare rea m-a cuprins – viaţa chiar nu avea niciun scop. Nu-mi mai doream poieniţe, nici singurătăţi, nici nimic, mă părăsiseră toate dorinţele. Aşa fără vlagă, mi-am aşezat pătura udă încă şi am adormit dus. Somnul mi-a fost tulburat de un bătrân care mi-a pus câteva întrebări. M-a întrebat de ce le-am scris că pentru mine oriunde este acasă din moment ce nu mă simt niciunde acasă. M-a întrebat de suferinţa ce-o provoc – pe toate mi le aduc vag aminte acum. Ştiu că m-am trezit înecat în lacrimi şi nu ştiu să fi fost stăpânit de altceva decât de dorinţa de a scăpa din blestemul acela. Eram aproape de o localitate şi am alergat la un telefon public – avem o cartelă pe care mi-a dat-o mama lui Bhagwan – l-am sunat pe Bhagwan, apoi pe bunica mea. Mă întorceam acasă.

- 5 -

În toată perioada de liceu, gândurile mi-au fost abătute în general asupra unei fete, nu ştiu nici azi ce m-a atras la ea. Poate o fi fost frumuseţea, poate o sensibilitate ascunsă după o mască aparent puternică sau poate doar hormonii mei instabili pe vremea aceea, erau mai instabili în ce o priveşte tocmai pe ea. Desigur că în mintea mea consideram că o iubesc, şi e drept că atât cât eram eu în stare să definesc această iubire, o iubeam. Că era vorba mai degrabă de un ataşament sentimental, acesta este un aspect pe care nu-l voi discuta aici şi acum. Am avut şi ceea ce adulţii ar chema aventuri, doar că (din fericire) nu s-au lăsat cu sex. Erau bine-nţeles momente când renunţam la ea, nu eram atât de orb întât să nu văd că nu există şanse. Cercurile în care se învârtea ea erau mult mai înalte decât ceea ce-şi putea permite un demodat ca mine. Oricum, aceste idile era singurele care nu mă lăsau să alunec cu totul în amoralitate. Consideram fidelitatea ca pe un lucru important şi de valoare, iar felul în care mă raportam la aceste fete se dorea a fi unul respectuos. Acel te iubesc, în toate cazurile însemna de fapt că am sentimente plăcute atunci când sunt în prezenţa ta sau mă gândesc la tine. Pe astfel de sentimente se bazau relaţiile mele şi se pare că am fost suficient de prost încât să nu-mi dau numaidecât seama că de fapt sentimentele sunt extrem de circumstanţiale. Ceea ce avea totuşi răsunet în viaţa mea, era tocmai onoarea pe care o asociam cu o astfel de relaţie, iar din motive necunoscute mie, niciodată nu m-am întrebat de ce nu se aplică şi de data asta aceeaşi amoralitate.

- 6 -

Să nu credeţi că felul în care arăta viaţa mea ţinea de vreo problemă hormonală ori de adolescenţă în sine, împreună cu toată instabilitatea emoţională care-i revine. Nu era deloc aşa. Starea mea se datora cu totul convingerilor mele şi era o consecinţă directă a lor. Indiferent de ce feste mi-ar fi jucat hormonii, n-aş fi avut niciun motiv să afirm că nu există bine şi rău sau că adevărul este relativ. Viziunea filosofică pe care-am îmbrăţişat-o era sursa pentru această stare. Atunci când mă certam cu bunica mea (ceea ce se întâmpla frecvent) arătam că de fapt nu-mi pasă câtuşi de puţin de ea – felul în care-i vorbeam, tratamentul pe care i-l aplicam, noianul de minciuni pe care i-l vâram sub nas zi de zi, nu aveau nici o treabă cu filosofia mea, însă faptul că am ajuns să consider comportamentul meu ca fiind unul al vreunei fiinţe luminate şi demn de apreciat, avea legătură exclusiv cu această filosofie. Bine-nţeles, în afară de propriile mele acţiuni, toate trebuiau judecate ca fiind bune sau rele şi aşa le şi judecam. Adevărul era relativ la persoană atunci când mă căzneam să demonstrez că adevărul nu este absolut (ce prost am fost), însă nu-mi terminam bine demonstraţia că mă şi aşteptam ca ideea conform căreia adevărul este relativ să fie valabilă pentru toţi (şi eram convins că aşa este). Cu alte cuvinte, afirmaţia conform căreia adevărul este relativ la persoană nu era şi ea la rândul ei relativă la persoană, cei deştepţi erau de fapt cei care gândeau ca mine: adevărul este relativ, fiecare are adevărul său şi nu trebuie să aibă toţi acelaşi adevăr era un adevăr care se aplica tuturor şi toţi trebuiau să aibă acest adevăr. Din fericire, acest sistem filosofic a fost zdruncinat din viaţa mea pentru totdeauna. Eram în clasa a zecea, când profesoara mea de engleză a plecat în altă ţară, a fost înlocuită de o alta. Nu m-a surprins la ea faptul că era tânără şi drăguţă – asta este un element care îl găseşti la mai toate persoanele de sex feminin de o anumită vârstă – era parcă ceva mai mult, ce eu nu puteam pătrunde cu mintea mea. Îmi stârnea o anumită curiozitate. Într-o zi a adus o casetă video în engleză, era despre avort – clasa era şocată de imagini, eu eram şocat de plânsul profesoarei. Consideram imaginile dezgustătoare pe de-o parte – dar aşa sunt toate imaginile în care este mutilat un organism de viu, însă nu toţi oamenii care văd un organism mutilat de viu plâng, şi acesta era elementul ieşit din comun. Eram convins că nu există rău, deci nici avortul, şi mă stârnea faptul că o persoană plângea văzând imaginile acelea. Puteam contesta că avortul ar fi fost rău, dar lacrimile ei erau mai veridice decât toată contestaţia mea. Dacă vreţi să o numiţi aşa, era o provocare filosofică chiar în existenţa acelor lacrimi. Desigur, evenimentul nu m-a convins de nimic anume, pur şi simplu a trecut ca oricare altul. Timpul se apropia. Nu mai simţisem de mult bucuria, relaţia cu bunica mea era din ce în ce mai rea, nimic nu mergea cum vroiam eu şi nici măcar propria stare nu puteam să mi-o influenţez, atât de mare Dumnezeu eram. Atunci s-a ridicat, dar numai pentru o clipă, o întrebare. Dacă Osho n-are dreptate? I-am împărtăşit îndoiala lui Bhagwan, nu-mi mai amintesc cum a reacţionat, dar cu siguranţă nu mi-a împărtăşit poziţia – parcă mi-a spus că nu este vorba de a impune, ci de a simţi – şi eu eram cel care trebuie să simtă. Apoi întrebarea s-a risipit şi, desigur, Osho avea dreptate. Dar bucuria a dispărut cu totul. Rămânea universul rigid, viaţa mea clătinată încolo şi-ncoace, micile satisfacţii date de nimicuri – şi nici un scop. A fost prima experienţă ateistă pe care o trăiam – şi n-am început să mă numesc ateu, dar felul în care priveam lucrurile a devenit mai degrabă unul ateist. De sărbătorile de iarnă, nu aveam mare lucru pe masă – din banii puţini ai bunicii mele şi banii pe care eu îi cheltuiam cu totul iresponsabil, nu se putea face mare lucru. Cu o zi înainte de Crăciun, a bătut cineva la uşă – bunica mea a deschis şi un grup de oameni necunoscuţi au păşit în casă. Aveau plasele pline, vorbeau de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna. M-au invitat la un concert de colinde şi au plecat. Habar n-aveam cine sunt, şi nici nu ştiam ce i-a motivat în gestul lor – şi mai important, nici nu puteam ghici de unde ştiau că aveam nevoie. Nu mă-ndoiam că există o necunoscută la mijloc, urma să descopăr legătura încă de-a doua zi când m-am dus la concert. La orgă era profesoara mea de engleză. Adresa o ştia din catalog, iar situaţia mea se ştia destul de bine printre cadrele didactice de la şcoală. Eram în sala aceea, ascultam colinde despre Iisus, nu m-a adus nimeni cu forţa – nu-mi displăcea atmosfera deloc. Pe scenă, un fel de teatru – era vorba de un tip care-şi sărbătorea ziua de naştere, iar prietenii săi împreună cu familia sa erau atât de preocupaţi să-i pregătească petrecerea încât ultimul om pe care-l băgau în seamă era tocmai sărbătoritul. Prin nu ştiu ce întâmplare, s-au pus să petreacă iar el a rămas uitat afară, cu uşile închise. Înăuntru, cineva sărbătorea ziua de naştere a celui închis afară. Era, bine-nţeles vorba de Iisus. Un bărbat de vreo treizeci, cum se termină piesa, urcă pe scenă. Nu-mi amintesc cu lux de amănunte ce a spus, dar reţin destul de bine că era vorba de Iisus care a venit să le spună oamenilor că sunt orbi, iar oamenii l-au omorât. A venit să le spună că nu cunosc adevărul şi, pe lângă asta – să-l mărturisească, iar oamenii l-au răstignit. Nu-l aveam eu la inimă pe Iisus ăsta, dar tot m-am întrebat dacă nu cumva adevărul meu este altceva decât adevăr. Şi toată călătoria de până atunci părea să ducă acolo, în punctul în care mi-am pus această întrebare – cea mai importantă din toată viaţa mea!

Răspunsuri

În sfârşit, a sosit vremea întrebărilor si răspunsurilor. Creştinii nu s-au oprit aici, m-au chemat şi la un fel de întâlniri de-ale lor, la care citeau din Biblie şi se rugau. Eu aveam probleme cu amândouă, şi cu Biblia, şi cu rugatul. Mai aveam probleme şi cu adevărul. Simţeam o dorinţă de a clasa cazul odată pentru totdeauna. Şi am început cu adevărul. Odată era clar ceea ce făceam eu, afirmam că adevărul este relativ, deci că fiecare are adevărul lui propriu. Apoi era clar că acest adevăr propriul al meu, adevărul că adevărul este relativ la persoană şi că nu trebuie toţi să avem acelaşi adevăr era un adevăr care se aplica în mintea mea tuturor persoanelor. Cu alte cuvinte, toţi trebuiau să aibă adevărul că nu toţi au acelaşi adevăr. Nu ştiu cum nu mi-am dat seama de această absurditate în toţi acei ani, şi nu ştiu nici cum alţii din ziua de azi ar putea continua să facă o asemenea afirmaţie despre adevăr – ceea ce este clar însă, e că ei continuă. Odată ce îmi era clar că adevărul este absolut, că el se descoperă şi nu se inventează de mintea noastră, odată ce mi-am dat seama de faptul că o afirmaţie nu poate fi adevărată în acelaşi timp cu afirmaţia contradictorie ei, se ridica o întrebare şi mai mare. Este creştinismul adevărat? Mi-am pus această întrebare în parte pentru că mă învârteam într-un cerc de creştini şi în parte pentru că sincer voiam să ştiu. Am trecut de la poziţia în care eu eram cel care hotărăşte ce este adevărul la cea în care descopeream acest adevăr. E drept că a doua presupune mai multă trudă, dar chiar faptul că ajungi la un adevăr este un motiv suficient pentru a te arunca într-o asemenea luptă. Odată ajuns în locul unde adevărul nu mai ţinea de mofturile mele sau a cine ştie cărui guru, fără îndoială că pretenţiile orientale cu referire la realitate nu mai aveau nicio izbândă în lupta cu mintea mea. Tot sistemul New Age, împreună cu hinduismul, budismul, zenul şi altele, a fost lăsat în paragină, secat de propriul adevăr contradictoriu. Postmodernismul se autodescalifica fără drept de apel, tocmai prin faptul că postula ideea stranie că adevărul nu poate fi cunoscut (toţi stimulii pe care îi primim nu sunt decât stimuli, iar senzaţiile noastre nu sunt decât impulsuri electrice determinate de ceva dinafară, ceva ce nu putem cunoaşte nicidecum). Şi, dacă acesta nu poate fi cunoscut, atunci gata, s-a risipit orice pretenţie de adevăr care postulează că adevărul nu poate fi cunoscut. De unde, dacă nu poate fi cunoscut, se cunoaşte că nu poate fi cunoscut? Nu mai avea niciun sens, aşadar, să mai pierd vremea pe seama acestor sisteme care se autodescalificau, era timpul să fac un pas mai departe. Eram conştient, cu siguranţă, că prin falsul acestora nu devine adevărat creştinismul. Aveam nevoie de o anumită probă pozitivă, mai ales că acum nu mai aveam atitudinea aceea prin care nu doream altceva decât să-l dovedesc fals. Vroiam cu adevărat să-l descopăr aşa cum este. Eram mai aproape de ateism decât îmi imaginam, am demistifiat întreg universul de acele filosofii descrise mai sus. Nu-mi mai rămânea decât creştinismul şi ateismul, şi cu toate că nu aveam o viziune la fel de clară precum o am azi (de atunci au trecut multe zile şi am fost educat, aproape în adevăratul sens al cuvântului, de scrierile şi atitudinile intelectuale ale ateilor; de atunci, tot mai mult, am fost convins de ei în primul rând de falsitatea ateismului şi apoi, indirect, de adevărul teismului), am descoperit totuşi o sumedenie de probe împotriva pretenţiilor lor de adevăr. Astăzi sunt convins de adevărul Bibliei (iar protestele celor care o contestă aduce parcă un element în plus), atunci am fost convins doar de probele pozitive pe care le aveam pentru Biblie. Cam în aceeaşi perioadă, am fost convins şi de faptul că teismul este adevărat, ceea ce nu însemna că ar fi adevărată şi Biblia. Dar numărul imens de manuscrise, faptul că rămâneau nemodificate de-a lungul miilor de ani, descoperirile arheologice la care duceau informaţiile Biblice şi celelalte descoperiri care confirmau evenimente relatate în ea, au avut toate rolul unei dovezi pozitive în ce priveşte unicitatea ei în istorie şi atestarea bibliografică nemaiîntâlnită. Orice contestaţii, au rămas şi atunci, ca şi azi doar nişte încercări nefericite ale unor oameni posibil nefericiţi de a scăpa de vinovăţia de care erau acuzaţi. Dar rezolvarea vinovăţiei nu constă în uciderea acuzatorului, ci eventual în dobândirea iertării. Gestul fariseilor de a-l ucide pe Iisus, este repetat azi de mii de încercări asemănătoare, şi toţi cei care se înhamă la această sarcină istovitoare sunt, asemenea fariseilor de atunci, siguri că Iisus a murit şi n-a mai înviat. Şi atunci, şi acum, negarea minunior nu se putea face istoric, ci abia după ce considerai demonstrat tocmai ceea ce era de demonstrat. Aşa cum spunea Lewis, abia după ce eşti sigur că minunile nu pot avea loc, poţi nega toate dovezile istoriei cu privire la ele. Iar în ce mă priveşte, nu mai aveam nicio tragere de inimă să mă avânt în lumea contradicţiei din care abia izbutisem să scap. Ateismul era prea simplu, şi nu pornea bine un argument fără să se facă apel la exact ceea ce creştinismul (ca sistem teist) susţinea ca adevărat. Argumentul moral pe care încercau să-l aducă împotriva Bibliei (şi teismului în general) necesita şi el o moralitate obiectivă, altfel se rezuma doar la exprimarea unor gusturi ciudate. Explicaţia universului prin sine însuşi era un eşec intelectual, şi abia apoi unul ştiinţific. În mod constant, pentru validitatea argumentelor aduse împotriva creştinismului şi teismului în general, se folosea în mod aprioric de ceea ce susţinea creştinismul ca fiind adevărat. În acelaşi timp, existau o grămadă de mărturii atât în istoria trecută, cât şi în cea contemporană, că afirmaţiile spirituale ale Bibliei erau veridice. Oamenii mărturiseau că El le-a schimbat viaţa, că din tâlhari au ajuns sfinţi, că din prostituţie El a făcut sfinţenie. Şi chiar dacă aş fi negat toate mărturiile care-mi ajungeau la urechi, totuşi nu puteam nega ceea ce vedeam cu proprii mei ochi. Ca o fiinţă raţională nu găseam niciun argument care să pună capăt acestui creştinism. Şi adevărul este că, spre deosebire de ateism, creştinismul oferă acea împlinire intelectuală – iar eu eram acum împlinit intelectual, ajunsesem la capătul căutărilor. Timp de şase luni citisem cam tot ce-mi picase-n mână – şi spre binele meu, am fost expus la acel tir de literatură creştină la care nu mulţi sceptici s-ar supune. C. S. Lewis, Norman Geisler, Josh McDowell, Walter Martin, Charles Thaxton, Ioan Gură de Aur, erau toţi creştini şi toţi îşi aduceau argumentele lor, unele mai bune, altele mai puţin bune. A mai existat un element care m-a zdruncinat poate la fel de mult ca cel din sfera intelectuală. Este vorba de elementul experienţei. Acelaşi bărbat care a vorbit pe scena respectivă despre Iisus şi despre oamenii orbi, a avut un rol important de jucat în toată povestea vieţii mele. Faptul că se comporta cu totul dezinteresat faţă de mine, în sensul că nu căuta nicidecum un câştig al lui, mă scotea un pic din cercul meu de siguranţă. Uneori, pentru a sta de vorbă cu mine şi în lipsa unei alte ocazii pe parcursul zilei, se întâlnea cu mine la cinci dimineaţa. Am ajuns să îmi petrec suficient timp cu el ca să-i văd integritatea în fiecare domeniu al vieţii. Am văzut că dăruia fără să spere să primească ceva în schimb. În acelaşi timp recunoştea că singura motivaţie şi explicaţie pentru viaţa lui este faptul că Iisus i-a schimbat viaţa. Acum problemele mele nu mai erau de ordin intelectual. Problema era că deşi eram convins intelectual, continuam să trăiesc fără Iisus al creştinismului. Vedeam în viaţa acelui om întâmplându-se în mod real ceea ce afirma Biblia spiritual, dar viaţa mea era cu totul altundeva. Într-un fel voiam să am şi eu acel ceva, vorbesc la nivel experimental. Am aflat apoi că Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu fapte bune, că nu-l impresionează ritualurile şi nici cât de mari şi frumoase biserici există… Acest Iisus nu a venit să ne convingă să facem mai multe fapte bune şi nici să le facem mai profesionist. A venit pur si simplu să răscumpere ce era pierdut – şi odată ce vezi că este adevărat creştinismul, iar tu nu faci parte din el, nu te simţi altfel decât pierdut. Aveam acum să experimentez pe propria piele dacă afirmaţiile acelea din Biblie sunt sau nu adevărate. Aşa că, în cel mai intenţional mod posibil, m-am adresat acelui Iisus – nu mi-am mai ascuns vinovăţia, nici imoralitatea în amoralitate, nici prostia în atitudini deştepte şi nici nevoia în răbdare. I-am spus că-L las pe El să fie şeful, că am nevoie să fiu iertat şi că vreau ca acea răscumpărare să fie valabilă şi pentru mine. Acum sunt doar unul din cei mulţi, unul care poate mărturisi sincer că acel Iisus trăieşte.