Blogul Big Bang

În prima parte a acestui articol am abordat problema ştiinţifică relaţionată la creştinism, în cea de-a doua – sau ceea ce vedeţi scris în articolul de faţă – voi aborda problema morală relaţionată la creştinism. Încă de pe acum cred că-mi va face mai mare plăcere să scriu această parte decât mi-a făcut să o redactez pe întâia. De-a lungul timpului am găsit o serie de elemente ilare în afirmaţiile pe care le fac unii atei cu privire la creştinism – şi le numesc ilare deoarece nu-mi închipui cum pot fi ascunse aceste “fapte” de cunoştiinţa respectivilor. Aş putea asemăna această “ascundere” cu un om care a ajuns la deplinătatea facultăţilor mentale, însă încă nu a ajuns la cunoştiinţa că este născut din femeie. Dacă această analogie vi se pare greu de înţeles pentru început, nu pot decât să sper că lămuririle pe care vi le voi oferi mai departe vă vor fi de folos.

Mă voi axa pentru început asupra clarificării unei confuzii pe care o văd des în articole şi cărţi ateiste. Creştinismul istoric este acuzat de o serie de acte “imorale”. Dacă sunteţi atei, aproape sigur  veţi şti singuri să daţi exemple de asemenea acuzaţii. Dacă sunteţi atei militanţi, atunci probabil că aţi formulat voi înşivă cel puţin o dată astfel de acuzaţie. Dawkins şi alţii formulează astfel de acuzaţii în cărţile pe care le scriu – chiar dacă nu o fac neapărat doar împotriva creştinismului, exemplele pe care le oferă se doresc a fi de folos spre a arăta că religia în general – implicit creştinismul – duce la acte imorale. Dar se ridică o problemă care anulează complet orice acuzaţie. Teoria morală avansată de atei, are mai multe părţi. Una este legată de bagajul nostru genetic, cealaltă este legată de societate. Nu are sens să intru în teorii legate de “meme” ori de educaţie în general. Ceea ce este clar este faptul că ateii susţin că nu există “bine şi rău” aşa cum sunt înţelese ori exprimate de religii în general. Binele este ceea ce societatea afirmă că este bine, iar răul ceea ce societatea afirmă ca fiind rău. Moral înseamnă să te comporţi aşa cum societatea consideră comportament moral. Nu există nimic care să ne fie impus din exterior, iar noi să recunoaştem acel “ceva” ca fiind bun ori moral. Mai mult de atât, uneori îşi sprijină afirmaţiile pe idei precum “ce era moral atunci – cândva în trecut, acum nu mai este moral” ori invers. Dacă aceasta este poziţia lor, atunci – aşa cum am afirmat şi mai sus – acuzaţiile lor sunt cu totul neîntemeiate. Este absurd să afirmi pe de-o parte că “moral” înseamnă ceea ce societatea consideră drept moral iar pe de altă parte să-i acuzi de imoralitate pe (unii din) cei care s-au comportat în trecut aşa cum societatea lor considera moral. Un răspuns care ar putea fi dat este acela că judecata respectivă este făcută luând în considerare standardul de moralitate al societăţii de azi ori chiar moralitatea umanistă. Foarte bine atunci, dar pe ce temei consideri standardul de azi ca fiind mai bun ori mai moral decât standardul de atunci? Mai ales ţinând cont de faptul că teoria ta despre moralitate este aceea că moral este ceea ce societatea consideră moral. Apelul la majoritatea societăţii din 2009 nu poate fi superior apelului la majoritatea anului 500. În toate cazurile acest apel la majoritatea oricărui an este unul iraţional. Poziţia lui Dawkins şi a altor atei nu rezistă unei critici raţionale, acuzaţiile sunt nefondate şi dacă personajele respective doresc să se identifice cu propriile idei atunci alunecă împreună dincolo de limita absurdului. Ştiu că asta este o afirmaţie mai tăioasă, dar în asta constau şi elementele de ilaritate de care aminteam mai sus: atunci când ai în faţă un om fără o vastă cultură, cu un statut intelectual umil şi cu o  educaţie minimă ţi-ar putea veni automat în minte o explicaţie pentru eroarea comisă de el; însă când îl ai în faţă un “Dawkins”, automat îţi fură un zâmbet.

Acum că am clarificat această eroare, să considerăm ideile următoare: iubiţi-vă unii pe alţii, acceptaţi-vă unii pe alţii, nu vă minţiţi unii pe alţii, iertaţi-vă unii pe alţii, nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, nu fiţi ipocriţi, să nu aveţi o atitudine de superioritate unul faţă de altul, nu fiţi egoişti, iubiţi-vă soţiile ca pe voi înşivă, nu vă comportaţi cu odraslele voastre în aşa fel încât să le mâniaţi, fiţi blânzi unii cu alţii, corectaţi-vă unii pe alţii, ajutaţi-vă unii pe alţii, respectaţi-i pe ceilalţi, fiţi responsabili în ce priveşte familia voastră, fiţi fideli soţilor şi soţiilor voastre, fiţi oneşti, drepţi, cinstiţi. Toate aceste idei se regăsesc în cartea de căpătâi a creştinismului şi se repetă nu odată ori de două ori. Asta nu înseamnă nici că toţi creştinii se comportă perfect după aceste idei morale, nu înseamnă nici că ateii nu se comportă deloc în felul respectiv. Există cu siguranţă atei care se comportă mai moral decât mulţi dintre religioşii pe care-i cunosc. Ceea ce vreau să afirm însă este că atât ateii, cât şi creştinii şi alţi oameni sunt de acord cu toate aceste idei. Am auzit oameni care spuneau că este profitabil să fii incorect uneori, însă n-am auzit niciunul afirmând că incorectitudinea este o virtute morală. S-ar putea afirma de asemenea că multe din aceste idei nu-şi află originea în Biblie şi că au fost prezente şi în alte culturi care nu aveau la dispoziţie Biblia. Eu voi fi de acord cu acest lucru, nu am nicio motivaţie pentru a-l nega. Ideea mea este aceea că ateii sunt de acord cu reformatorul moral Hristos. Ei înşişi aderă la aceste principii morale şi nu numai atât dar critică aspru abaterile de la ele. E drept că ei, dacă doresc să fie consistenţi, nu au niciun temei pentru critica lor, dar esenţa este că o practică. Ar putea oricât să afirme că moral este ceea ce spune societatea, dar de aici nu va rezulta că oamenii trebuie să fie morali. A afirma că moral este ceea ce spune societatea, iar omul trebuie să fie cum spune societatea pentru că aşa spune societatea în general, nu are niciun punct comun cu tragerea vreunei concluzii în mod raţional. Se aşteaptă o argumentaţie mai bună pentru această presupunere.  În creştinism, nu se ridică o asemenea problemă – binele şi răul sunt elemente care pot fi recunoscute de omul întreg la cap, iar comportamentul moral este o consecinţă a recunoaşterii şi a acceptării valorilor (vorbesc de cei care aleg să se comporte moral). Observaţi că aici nu am adus în discuţie faptul că este adevărat creştinismul, ci doar faptul că ateii în general aderă la acest sistem moral. Iar dacă teoria lor despre moralitate este adevărată, ei sunt însuşi produsul acestui sistem moral (să nu uităm societatea în care au crescut majoritatea dintre ei şi să nu uităm bagajul genetic pe care-l deţin). Este adevărat că aceste idei “morale” pot fi influenţate de anumite filosofii la care persoana aderă, aşa cum Hitler a fost influenţat de filosofia lui Nietzsche (ori cum o persoană oarecare ar putea fi influenţată de Dawkins). Ateii în general aderă la moraliatea umanistă (care nu este cu mult diferită de cea creştină) despre care eu susţin că trebuie să o dovedească fie ca superioară din punct de vedere raţional, fie ca superioară din punct de vedere moral. Superioară raţional nu o pot dovedi pentru că au definit moralitatea într-un mod care nu poate fi calificat raţional – e moral pentru că aşa spune majoritatea. Superioară moral nici atâta, fiindcă moral este – dupa ei – ceea ce afirmă societatea, iar dacă societatea afirmă un lucru, acel lucru este moral, nu un altul pe care nu-l afirmă. Mai mult, chiar dacă ar găsi vreo metodă prin care să arate că o societate din viitor va împărtăşi majoritar respectiva morală umanistă, nu există nicio cale de a o dovedi ca fiind superioară moral – ceea ce este “moral” va fi ceea ce societatea afirmă că este moral (elementul nefiind de sine stătător). Aşa că ori de câte ori ar dori să o afişeze drept superioară, ei se situează pe teren creştin: pentru a arăta că un lucru este mai moral decât altul trebuie să ai un element standard la care te raportezi. Pentru a face o critică morală, din nou trebuie să ia de bune premisele creştine – în ateism nu există niciun element care să justifice o afirmaţie precum “x trebuie să se comporte aşa şi nu s-a comportat”. Ciudat este că tocmai acest creştinism pe care (unii din ei) vor să-l elimine este folosit de ei pentru a-şi putea trăi viaţa morală la care aderă. Şi dacă ar duce o viaţă cu totul diferită de ce numim noi “moralitate”, tot ar trebui să ia de bune anumite premise ale creştinismului cu referire la “bine, rău şi moralitate”. Dacă ar ajunge să creadă că este mai moral să mănânci morcovi decât cartofi şi să afirme că această idee este mai superioară decât cea a creştinilor conform căreia este la fel din punct de vedere moral indiferent dacă preferi morcovii sau cartofii, ei ar trebui să invoce implicit un “standard moral” căruia moralitatea lor se conformează mai mult decât cea a creştinilor. În modul acesta, încercările lor de critică ori negare a creştinismului ori a ideii creştine despre moralitate (fie că este ori nu împărtăşită şi de alte filosofii) care duc în mod necesar la o implicaţie care afirmă această “idee creştină” sunt sortite eşecului raţional.

Ateii, în acest punct ar putea afirma foarte bine că sunt de acord cu ideea creştinismului ori chiar că “le place” din punct de vedere intelectual. Faptul că nu m-am raportat deloc la “pedepse” îşi are motivaţia în refuzul meu de a complica şi mai mult articolul introducând elemente de justiţie. Astfel de elemente ar fi fost în plus şi irelevante dacă înainte nu sunt clarificate aceste aspecte de bază ale moralităţii. Exemplele ar putea fi extinse mai larg, discuţia lateralizată pe diferite aspecte, teoriile analizate în detaliu – scopul meu nu a fost acela de a fi exhaustiv, iar dacă cineva a ajuns să se gândească mai serios la această chestiune, consider că l-am şi împlinit.

Citeşte şi: De fapt, ateilor le place creştinismul(1)