“Descoperirea răului şi lupta împotriva răului constituie începutul oricărei plăceri – şi chiar al oricărei comedii. Acum, când şarpele fusese omorât, priveliştea sălbatică părea prietenoasă.”

(G. K. Chesterton – Hanul zburător)

Richard Dawkins a încercat formularea unui argument atât în cartea lui, “God Delusion”, cât şi în diferite dezbateri ori apariţii publice. O evaluare a argumentului respectiv o găsiţi în clipul de mai jos:

Motto: “The theory that thought therefore is merely a movement in the brain is, in my opinion, nonsense, for is so, that theory itself would be merely a movement, an event among atoms, which may have speed and direction, but of which it would be meaningless to use the words “true” or “false”.” (C. S. Lewis)

Dacă procesele mele mentale sunt pe de-a-ntregul determinate de mişcările atomilor din creierul meu, nu am nici un motiv să presupun că sunt adevărate convingerile mele…şi ca atare nu am nici un motiv să presupun că creierul meu este alcătuit din atomi. (J. B. S. Haldane)

Mulţi dintre noi am auzit despre teoria conform căreia asocierea a două “elemente” ne poate conduce către un rezultat mai mare decât suma elementelor respective. Avem chiar aplicaţii ale acestui principiu în ştiinţa medicală. E drept că efectul respectiv este unul cu totul grosier dacă ne raportăm doar la aceste elemente “medicale”. Când vine vorba însă de “om”, lucrurile sunt mai rafinate. Unii ar putea spune că suntem mai mult decât suma elementelor materiale din care suntem alcătuiţi.

Dacă ne gândim la mintea umană, un materialist trebuie să ne ofere o explicaţie materialistă. Ar fi o pripeală din partea lui să ne spună că gândurile noastre sunt strict determinate de “biochimia” creierului. În felul acesta am putea exprima despre orice gând acelaşi lucru. Dacă ne-am întreba măcar: “Este acest gând rezultatul biochimiei creierului?”, numaidecât întrebarea noastră ar fi un non-sens – atât întrebarea cât şi răspunsul ar fi rezultatul aceleeaşi biochimii. Iar dacă ne-am întreba “Sunt procesele noastre mentale de aşa natură încât să reflecte realitatea?”, fie că răspunsul nostru ar fi afirmativ, fie negativ, el ar avea aceeaşi lipsă de valoare. Spun “lipsă de valoare” pentru că indiferent de cum stau lucrurile în fapt, răspunsul nostru ar exprima realitatea strict întâmplător, iar dacă el n-ar exprima realitatea, noi n-am avea nicio posibilitate de a descoperi acest lucru. O astfel de filosofie ar fi foarte apropiată de agnosticism: n-am putea şti dacă ştim vreun adevăr, şi cel mai important – cei care susţin această determinare a gândurilor n-ar avea nici ei vreo modalitate mai bună de a arăta că un lucru este adevărat (aici fiind inclusă însăşi respectiva teorie).

Acum mă voi îndrepta spre o posibilă teorie materialistă mai elaborată. S-ar putea susţine că de regulă, gândurile noastre sunt mai mult decât biochimia creierului. Aici ar putea fi integrată ideea amintită de mine în început: asocierea între elementele acestei biochimii duce la ceea ce noi numim gânduri, iar aceste gânduri sunt mai mult decât suma respectivelor elemente biochimice. Dar nici această teorie, să spunem, superioară celei dintâi nu ne ajută cu nimic în demersul nostru de a arăta că oarecum gândurile noastre reflectă realitatea. Dacă biochimia în discuţie nu poate oferi în sine nicio garanţie a validităţii gândurilor, asocierea (într-un mod aprioric) elementelor biochimice nu poate garanta mai mult. Am putea concluziona într-un fel că “materialismul” ne condamnă la cel mai înalt grad de agnosticism (în cel mai bun caz) ori la cel mai înalt grad de iraţiune (în cel mai rău caz). Ceea ce nu merită luat în discuţie este faptul că forma de agnosticism pe care o implică nu diferă esenţial de iraţiunea amintită. Orice formă de argumentaţie ar oferi un adept al materialismului aceasta sfârşeşte cu necesitate în contradicţie. Acest lucru se întâmplă ca urmare a introducerii “materialismului” şi nu pentru că linia generală de argumentaţie ar fi greşită. Elementele pe care le ofer ca sprijin ale acestei afirmaţii sunt următoarele.

(1) Atunci când începem orice cercetare în ce priveşte validitatea gândirii (ori a gândurilor în general) considerăm în mod aprioric gândurile ca fiind valide. Cel mai bine, acest lucru, se explică în modul următor: (a) Scopul nostru este acela de a demonstra validitatea ori invaliditatea gândirii, (b) În demersul nostru demonstrativ ne folosim cu necesitate de gânduri, (c) Pentru a ajunge la concluzia raţională că este validă ori invalidă gândirea, avem nevoie de un anumit set de premise care să conducă la respectiva concluzie, (d) Dar noi nu ştim în mod aprioric că gândirea este ori nu este validă şi chiar dacă am şti nu am putea folosi acest element în demonstraţie (vezi (a) ). Astfel nu putem avea niciuna dintre premisele invocate în (c) pentru că în mod aprioric considerăm gândirea noastră ca fiind validă şi folosim implicit în demonstraţie tocmai ceea ce este de demonstrat şi atunci concluzia noastră conform căreia gândirea este ori nu este validă este una iraţională.

(2) Dacă la (1) am arătat că nu avem nicio alternativă (raţională) în ceea ce priveşte considerarea ca validă a gândirii, iar cineva introduce în sistem premisele materialiste, aşa cum am arătat, folosirea acestor premise în conformitate cu normele gândirii raţionale va conduce cu necesitate la agnosticism în ceea ce priveşte gândirea în general.

(3) Acest tip de agnosticism rezultat din introducerea premiselor materialiste este demonstrat ca invalid. (a’) Dacă am ajuns la concluzia că “nu putem şti dacă gândirea noastră este validă”, atunci nu avem nicio cale de a cunoaşte că ea este validă în ceea ce priveşte tocmai concluzia respectivă. (b’) Dacă presupunem concluzia “nu putem şti dacă gândirea noastră este validă” ca fiind un gând, atunci nu putem şti dacă acest gând este adevărat, dar nu putem şti nici cel puţin că este adevărat că nu putem şti că acest gând este adevărat. Regresia la infinit este evidentă, iar concluzia respectivă falsă.

(4) Din (1), (2) şi (3) putem concluziona că premisele materialiste sunt false. Contradicţia în care suntem aruncaţi este legată de faptul că gândirea raţională este un “dat”, iar acceptarea acestor premise urmate de aplicarea gândirii raţionale în ceea ce le priveşte duce la o concluzie conform căreia nu putem avea certitudinea că gândirea în general este validă (în sensul de a reflecta realitatea). Însă tocmai exprimarea concluziei că nu putem avea certitudinea respectivă presupune în mod necesar acest tip de validitate.

În concluzie se poate postula o anumită autonomie a gândirii raţionale în raport cu elementele de biochimie ale creierului. Acest grad de autonomie nu se doreşte a fi unul care neagă descoperirile ştiinţifice legate de funcţiile acestui organ, la fel cum dacă v-aş spune că există o anumită autonomie între o fotografie care apare pe un suport şi ceea ce exprimă în sine fotografia nu aş nega suportul şi nici ceea ce se ştie despre el. Discuţia, aşa cum este ea formulată în scrierea de faţă este una cu totul preştiinţifică datorită faptului că pune în discuţie elemente precum validitatea gândirii care nu pot intra sub incidenţa ştiinţei. Aceste elemente nu pot intra sub incidenţa ştiinţei deoarece ştiinţa în sine presupune validitatea elementelor respective. Pentru a evita pericolul argumentelor circulare propun ca această delimitare să fie trasată destul de clar în minţile cititorilor. Odată ce acest lucru se va fi întâmplat va deveni clar că aceste argumente demonstrează implicit faptul că singura cunoaştere de care dispunem nu este strict de natură ştiinţifică. În acelaşi timp aş sublinia contradicţia purtată în sânul sistemului de gândire materialist – o adevărată temă de meditaţie pentru unii.

]]> http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/20/materialismul-si-desfiintarea-gandirii-rationale/feed/ 2 Syme http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/17/citatul-zilei-toleranta/ http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/17/citatul-zilei-toleranta/#comments Sat, 17 Oct 2009 16:04:37 +0000 Syme http://wordarmy.wordpress.com/?p=931 ]]>

“Toleranţa este virtutea omului fără convingeri.”

(G. K. Chesterton)

În prima parte a acestui articol am abordat problema ştiinţifică relaţionată la creştinism, în cea de-a doua – sau ceea ce vedeţi scris în articolul de faţă – voi aborda problema morală relaţionată la creştinism. Încă de pe acum cred că-mi va face mai mare plăcere să scriu această parte decât mi-a făcut să o redactez pe întâia. De-a lungul timpului am găsit o serie de elemente ilare în afirmaţiile pe care le fac unii atei cu privire la creştinism – şi le numesc ilare deoarece nu-mi închipui cum pot fi ascunse aceste “fapte” de cunoştiinţa respectivilor. Aş putea asemăna această “ascundere” cu un om care a ajuns la deplinătatea facultăţilor mentale, însă încă nu a ajuns la cunoştiinţa că este născut din femeie. Dacă această analogie vi se pare greu de înţeles pentru început, nu pot decât să sper că lămuririle pe care vi le voi oferi mai departe vă vor fi de folos.

Mă voi axa pentru început asupra clarificării unei confuzii pe care o văd des în articole şi cărţi ateiste. Creştinismul istoric este acuzat de o serie de acte “imorale”. Dacă sunteţi atei, aproape sigur  veţi şti singuri să daţi exemple de asemenea acuzaţii. Dacă sunteţi atei militanţi, atunci probabil că aţi formulat voi înşivă cel puţin o dată astfel de acuzaţie. Dawkins şi alţii formulează astfel de acuzaţii în cărţile pe care le scriu – chiar dacă nu o fac neapărat doar împotriva creştinismului, exemplele pe care le oferă se doresc a fi de folos spre a arăta că religia în general – implicit creştinismul – duce la acte imorale. Dar se ridică o problemă care anulează complet orice acuzaţie. Teoria morală avansată de atei, are mai multe părţi. Una este legată de bagajul nostru genetic, cealaltă este legată de societate. Nu are sens să intru în teorii legate de “meme” ori de educaţie în general. Ceea ce este clar este faptul că ateii susţin că nu există “bine şi rău” aşa cum sunt înţelese ori exprimate de religii în general. Binele este ceea ce societatea afirmă că este bine, iar răul ceea ce societatea afirmă ca fiind rău. Moral înseamnă să te comporţi aşa cum societatea consideră comportament moral. Nu există nimic care să ne fie impus din exterior, iar noi să recunoaştem acel “ceva” ca fiind bun ori moral. Mai mult de atât, uneori îşi sprijină afirmaţiile pe idei precum “ce era moral atunci – cândva în trecut, acum nu mai este moral” ori invers. Dacă aceasta este poziţia lor, atunci – aşa cum am afirmat şi mai sus – acuzaţiile lor sunt cu totul neîntemeiate. Este absurd să afirmi pe de-o parte că “moral” înseamnă ceea ce societatea consideră drept moral iar pe de altă parte să-i acuzi de imoralitate pe (unii din) cei care s-au comportat în trecut aşa cum societatea lor considera moral. Un răspuns care ar putea fi dat este acela că judecata respectivă este făcută luând în considerare standardul de moralitate al societăţii de azi ori chiar moralitatea umanistă. Foarte bine atunci, dar pe ce temei consideri standardul de azi ca fiind mai bun ori mai moral decât standardul de atunci? Mai ales ţinând cont de faptul că teoria ta despre moralitate este aceea că moral este ceea ce societatea consideră moral. Apelul la majoritatea societăţii din 2009 nu poate fi superior apelului la majoritatea anului 500. În toate cazurile acest apel la majoritatea oricărui an este unul iraţional. Poziţia lui Dawkins şi a altor atei nu rezistă unei critici raţionale, acuzaţiile sunt nefondate şi dacă personajele respective doresc să se identifice cu propriile idei atunci alunecă împreună dincolo de limita absurdului. Ştiu că asta este o afirmaţie mai tăioasă, dar în asta constau şi elementele de ilaritate de care aminteam mai sus: atunci când ai în faţă un om fără o vastă cultură, cu un statut intelectual umil şi cu o  educaţie minimă ţi-ar putea veni automat în minte o explicaţie pentru eroarea comisă de el; însă când îl ai în faţă un “Dawkins”, automat îţi fură un zâmbet.

Acum că am clarificat această eroare, să considerăm ideile următoare: iubiţi-vă unii pe alţii, acceptaţi-vă unii pe alţii, nu vă minţiţi unii pe alţii, iertaţi-vă unii pe alţii, nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, nu fiţi ipocriţi, să nu aveţi o atitudine de superioritate unul faţă de altul, nu fiţi egoişti, iubiţi-vă soţiile ca pe voi înşivă, nu vă comportaţi cu odraslele voastre în aşa fel încât să le mâniaţi, fiţi blânzi unii cu alţii, corectaţi-vă unii pe alţii, ajutaţi-vă unii pe alţii, respectaţi-i pe ceilalţi, fiţi responsabili în ce priveşte familia voastră, fiţi fideli soţilor şi soţiilor voastre, fiţi oneşti, drepţi, cinstiţi. Toate aceste idei se regăsesc în cartea de căpătâi a creştinismului şi se repetă nu odată ori de două ori. Asta nu înseamnă nici că toţi creştinii se comportă perfect după aceste idei morale, nu înseamnă nici că ateii nu se comportă deloc în felul respectiv. Există cu siguranţă atei care se comportă mai moral decât mulţi dintre religioşii pe care-i cunosc. Ceea ce vreau să afirm însă este că atât ateii, cât şi creştinii şi alţi oameni sunt de acord cu toate aceste idei. Am auzit oameni care spuneau că este profitabil să fii incorect uneori, însă n-am auzit niciunul afirmând că incorectitudinea este o virtute morală. S-ar putea afirma de asemenea că multe din aceste idei nu-şi află originea în Biblie şi că au fost prezente şi în alte culturi care nu aveau la dispoziţie Biblia. Eu voi fi de acord cu acest lucru, nu am nicio motivaţie pentru a-l nega. Ideea mea este aceea că ateii sunt de acord cu reformatorul moral Hristos. Ei înşişi aderă la aceste principii morale şi nu numai atât dar critică aspru abaterile de la ele. E drept că ei, dacă doresc să fie consistenţi, nu au niciun temei pentru critica lor, dar esenţa este că o practică. Ar putea oricât să afirme că moral este ceea ce spune societatea, dar de aici nu va rezulta că oamenii trebuie să fie morali. A afirma că moral este ceea ce spune societatea, iar omul trebuie să fie cum spune societatea pentru că aşa spune societatea în general, nu are niciun punct comun cu tragerea vreunei concluzii în mod raţional. Se aşteaptă o argumentaţie mai bună pentru această presupunere.  În creştinism, nu se ridică o asemenea problemă – binele şi răul sunt elemente care pot fi recunoscute de omul întreg la cap, iar comportamentul moral este o consecinţă a recunoaşterii şi a acceptării valorilor (vorbesc de cei care aleg să se comporte moral). Observaţi că aici nu am adus în discuţie faptul că este adevărat creştinismul, ci doar faptul că ateii în general aderă la acest sistem moral. Iar dacă teoria lor despre moralitate este adevărată, ei sunt însuşi produsul acestui sistem moral (să nu uităm societatea în care au crescut majoritatea dintre ei şi să nu uităm bagajul genetic pe care-l deţin). Este adevărat că aceste idei “morale” pot fi influenţate de anumite filosofii la care persoana aderă, aşa cum Hitler a fost influenţat de filosofia lui Nietzsche (ori cum o persoană oarecare ar putea fi influenţată de Dawkins). Ateii în general aderă la moraliatea umanistă (care nu este cu mult diferită de cea creştină) despre care eu susţin că trebuie să o dovedească fie ca superioară din punct de vedere raţional, fie ca superioară din punct de vedere moral. Superioară raţional nu o pot dovedi pentru că au definit moralitatea într-un mod care nu poate fi calificat raţional – e moral pentru că aşa spune majoritatea. Superioară moral nici atâta, fiindcă moral este – dupa ei – ceea ce afirmă societatea, iar dacă societatea afirmă un lucru, acel lucru este moral, nu un altul pe care nu-l afirmă. Mai mult, chiar dacă ar găsi vreo metodă prin care să arate că o societate din viitor va împărtăşi majoritar respectiva morală umanistă, nu există nicio cale de a o dovedi ca fiind superioară moral – ceea ce este “moral” va fi ceea ce societatea afirmă că este moral (elementul nefiind de sine stătător). Aşa că ori de câte ori ar dori să o afişeze drept superioară, ei se situează pe teren creştin: pentru a arăta că un lucru este mai moral decât altul trebuie să ai un element standard la care te raportezi. Pentru a face o critică morală, din nou trebuie să ia de bune premisele creştine – în ateism nu există niciun element care să justifice o afirmaţie precum “x trebuie să se comporte aşa şi nu s-a comportat”. Ciudat este că tocmai acest creştinism pe care (unii din ei) vor să-l elimine este folosit de ei pentru a-şi putea trăi viaţa morală la care aderă. Şi dacă ar duce o viaţă cu totul diferită de ce numim noi “moralitate”, tot ar trebui să ia de bune anumite premise ale creştinismului cu referire la “bine, rău şi moralitate”. Dacă ar ajunge să creadă că este mai moral să mănânci morcovi decât cartofi şi să afirme că această idee este mai superioară decât cea a creştinilor conform căreia este la fel din punct de vedere moral indiferent dacă preferi morcovii sau cartofii, ei ar trebui să invoce implicit un “standard moral” căruia moralitatea lor se conformează mai mult decât cea a creştinilor. În modul acesta, încercările lor de critică ori negare a creştinismului ori a ideii creştine despre moralitate (fie că este ori nu împărtăşită şi de alte filosofii) care duc în mod necesar la o implicaţie care afirmă această “idee creştină” sunt sortite eşecului raţional.

Ateii, în acest punct ar putea afirma foarte bine că sunt de acord cu ideea creştinismului ori chiar că “le place” din punct de vedere intelectual. Faptul că nu m-am raportat deloc la “pedepse” îşi are motivaţia în refuzul meu de a complica şi mai mult articolul introducând elemente de justiţie. Astfel de elemente ar fi fost în plus şi irelevante dacă înainte nu sunt clarificate aceste aspecte de bază ale moralităţii. Exemplele ar putea fi extinse mai larg, discuţia lateralizată pe diferite aspecte, teoriile analizate în detaliu – scopul meu nu a fost acela de a fi exhaustiv, iar dacă cineva a ajuns să se gândească mai serios la această chestiune, consider că l-am şi împlinit.

Citeşte şi: De fapt, ateilor le place creştinismul(1)

Îl recomand în special ateilor. Mai recomand vizualizarea în modul full-screen.

În primul rând trebuie să vă spun că în ultimul timp am ascultat mai multe dezbateri ale lui Dinesh D’souza şi John Lennox şi lor li se datorează unele idei pe care le exprim în acest articol. Apoi văd destul de clar că subiectul acesta este mult mai larg şi mai complex decât modul simplist în care îl abordez eu, dar acest lucru nu este un neajuns din moment ce şi în felul acesta simplist vor fi unii care îl vor considera prea complex.

Am auzit atei care acuzau creştinismul pentru arderea vrăjitoarelor şi de asemenea că este un sistem antiştiinţific şi limitează progresul şi cunoaşterea umană. Apoi unii din ei mai spun că sistemul moral creştin este unul care nu mai prezintă nicio relevanţă şi oferă în schimb un alt ghid de vieţuire reprezentat după câte se pare de etica umanistă. În acest sens se scriu cărţi, se participă la emisiuni televizate, se organizează conferinţe şi chiar campanii de secularizare a societăţii. Până la acest punct, am fost cu totul descriptiv şi sunt aproape sigur că ateii care-mi vor citi scrierea vor fi înţeles foarte bine că descrierea mea este una realistică. Aş aborda însă nişte aspecte la care, cu mare probabilitate, majoritatea ateilor nu se gândesc (este adevărat că acestea minimalizează şi greutatea acuzaţiilor aduse creştinismului, dar nu acesta este scopul meu în eseul de faţă).

Sunt de părere că aceştia nu cunosc de fapt creştinismul şi că ceea ce se întâmplă ca ei înşişi să admire este tocmai o parte din inima acestui creştinism pe care le place să creadă că îl infirmă şi detestă. M-am limitat în primul rând la creştinism, odată pentru că ofensele pe care le aduc ateii sunt împotriva creştinismului mai mult decât împotriva oricărei alte religii şi pe de altă parte pentru că ştiu mai multe lucruri despre creştinism decât ştiu despre celelalte religii.

Creştinism şi ştiinţă. În ce priveşte acest aspect acuzaţiile care se aduc nu sunt puţine, dar oricâte ar fi ele sunt nefondate. Odată este de luat în considerare faptul că dacă un anumit intitulat creştin face o afirmaţie există două posibilităţi: una este aceea ca afirmaţia lui să reprezinte cu acurateţe poziţia creştină, iar cealaltă este aceea ca afirmaţia lui să nu reprezinte poziţia creştină. Nu este relevant dacă au existat sau nu creştini care au negat ştiinţa, contează dacă poziţia lor în acel aspect era una creştină ori nu. Acesta este elementul necesar pentru a acuza sistemul creştin de împotrivire faţă de cunoaştere, nu faptul că a existat cineva care la un moment dat din istorie a s-a exprimat împotriva ştiinţei nereprezentând creştinismul în fapt. Unii ar putea considera poziţia ocupată de mine drept o anumită formă de eschivare în faţa unor evenimente ca procesul lui Galileo. În răspuns eu aş afirma că Galileo a fost extrem de imprudent în afirmaţiile lui şi sarcasmul lui a fost cel care l-a pus în situaţia verdictului pe care l-a suportat. Am rămas uimit când am aflat că poziţia teologilor din perioada lui era aceea de a trata “heliocetrismul” ca o poziţie ipotetică până când se descoperă suficiente dovezi pentru a fi afirmată ca o realitate fizică. Am rămas si mai uimit când am aflat însă că Roberto Bellarmino, unul din cei mai influenţi teologi ai vremii respective afirma că nu ar exista nicio problemă cu heliocentrismul dacă Galileo ar oferi o “demonstraţie” – şi că mai degrabă ar trebui teologii să-şi schimbe poziţia decât ca demonstraţia să fie considerată falsă. Poziţia lui Bellarmino este în ultimă instanţă mai ştiinţifică decât poziţia lui Galileo, cu toate că dreptatea era de partea lui Galileo în ce priveşte propria lui poziţie. Situaţia dificilă în care a fost pus Galileo a fost aceea de a nu propaga heliocentrismul fără acele dovezi finale, pe când el dorea foarte mult să publice. Şi a publicat. A dat dovadă de sarcasm. Şi a fost dat verdictul. Şi-a putut continua liniştit cercetările ştiinţifice. A avut un arhiepiscop prieten. Dar a fost izolat într-o vilă (permiţându-i-se anumite deplasări). Un fapt interesant este că primele acuzaţii de erezie nu i-au fost aduse de biserică, ci de filosofii laici.(1) Oamenii de ştiinţă de azi adoptă mai degrabă poziţia lui Bellarmino de a trata lucrurile fără dovezi ştiinţifice clare ca fiind ipotetice, nu poziţia lui Galileo de a propaga o anumită idee fără a exista dovezi clare în ce o priveşte (chiar dacă ideea ar fi adevărată).

Dacă aş fi ateu, aş lua de asemenea în considerare faptul că bazele multor ştiinţe au fost puse de creştini practicanţi ai secolelor VI şi VII. Ştiinţa a fost iniţiată de creştini, într-o societate mai predominant creştină decât este a noastră, într-o societate în care biserica avea mai multă autoritate decât are astăzi şi, mai mult, cunoaşterea era privită ca un tribut adus divinităţii, nu ca un afront. Unii ca Blaise Pascal au scris mai mult pe subiecte legate de creştinism decât strict de ştiinţă. Alţii au fost chiar preoţi (Mendel). Aş putea continua cu o listă impresionantă de creştini care au fondat ramuri ştiinţifice, dar scopul meu nu este neapărat de a arăta o listă de creştini deştepţi şi care scriau şi abordau şi subiecte legate de Dumnezeu. Nu insinuez faptul că dacă ei erau deştepţi, atunci Dumnezeu există. Departe de mine apelul la autoritate. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că ştiinţa îşi are originea în context creştin şi în minţile creştinilor, ateii nu pot monopoliza ştiinţa ca fiind o invenţie a scepticilor. Chiar dacă ar dori să lase această impresie, nu dovedesc în acest fel decât ignoranţă în ce priveşte istoria şi filosofia ştiinţei.

Aş putea însă să mă ridic şi să le spun “băieţi, ştiinţa şi valorile voastre morale vă sunt lăsate moştenire de creştinism”. Foarte probabil să se simtă iritaţi, însă nu aceasta este ideea. Cu tot cu iritarea lor şi acuzaţiile pe care le aduc astăzi creştinismului, nu se schimbă realitatea despre originea ştiinţei moderne. Aceasta nu a pornit în vreo societate ateistă şi nici într-una diferită de cea creştină (cum ar fi cea orientală).

Poziţia creştină favorizează metoda ştiinţifică şi ştiinţa în general. Încă din Facerea (Geneza) omul a fost făcut să stâpânească pământul şi tot ce este pe el. Să folosească şi să exploreze! Porunca de a cerceta toate lucrurile şi a păstra ce este bun se află în Biblia creştinilor de mii de ani, nu în vreun principiu inventat de atei. Ideea de “crede şi nu cerceta” pusă pe seama creştinismului este una care nu-şi află originea în singurul creştinism pe care-l cunosc. Şi nici nu mă gândesc să apăr vreun alt fel de creştinism.

Cred că ateii dau dovadă de imprudenţă în afirmaţiile pe care le fac vizavi de creştinism şi ştiinţă. În fapt, ei sunt de acord cu principiile creştine care au dus la ştiinţă şi cu anumite perspective pe care le-au avut anumiţi teologi asupra a ce considerăm şi ce nu considerăm ca adevărat. Unii dintre ei fac însă afirmaţii extrem de grave din punct de vedere raţional (grave în sensul de iraţionale) iar ceilalţi acceptă ceea ce afirmă primii pe baza faptului că sunt atei renumiţi. Am văzut această practică atât pe blogurile din ţara asta, cât şi pe diferite platforme media. O puteţi vedea pur şi simplu în entuziasmul pe care l-au stârnit cărţile lui Dawkins printre atei.

(1) Galileo affair – http://en.wikipedia.org/wiki/Galileo_affair

Citeşte şi: De fapt, ateilor le place creştinismul(2)

1

Pentru început vreau să vă spun că acesta nu se doreşte a fi un articol despre politică, ci mai degrabă despre oameni. Partidele politice nu sunt pur şi simplu o adunătură de idealuri, sunt mai degrabă o adunătură de oameni care se presupune că ar trebui să împărtăşească nişte idealuri. Dacă le împărtăşesc ori nu, cei care urmăresc ştirile mai des decât mine ar trebui să ştie. În ce mă priveşte, am văzut mulţi oameni care se plâng de corupţie şi nedreptate, dar în acelaşi timp aruncă ei înşişi cu mita în colo şi-n coace. În schimb pe cei puţini despre care ştiu bine că nu se coboară la nivelul mitei, nu i-am auzit niciodată descărcându-şi nemulţumirile asupra clasei politice. La urma urmei, odată ce ştii că această clasă politică este alcătuită de fapt din oameni care înainte nu făceau parte din ea şi care nu au ajuns corupţi din cauza politicii, ci politica din cauza lor – aşa cum spun, odată ce ştii acest lucru şi tot mai vrei să acuzi pe cineva de corupţie, atunci poţi acuza omul în general. Diferenţa care există este aceea că în politică se pune problema unor sume mai mari decât la nivelul unui paznic de la nu ştiu ce fabrică. Mita pe care trebuie să o dai pentru a dobândi loc în vreun cămin studenţesc când ai vreo 5 restanţe în timp ce un oarecare fără nicio restanţă rămâne pe dinafară este, desigur, mai mică decât mita care se dă pentru a câştiga “prin licitaţie” cine ştie ce lucrare la ministerul transporturilor. Despre prima ştiu sigur că se întâmplă şi nu am niciun motiv să cred că a doua este scutită de la a se înfăptui.

2

Pe de altă parte, s-ar putea să vă par foarte moral spunându-vă despre toate aceste lucruri, mă pot asigura destul de bine că nicio pată a caracterului meu nu răzbate până la cititorii mei. Foarte posibil să reuşesc acest lucru şi dacă aş ajunge pe micul ecran. Însă aceste lucruri nu spun nimic despre mine. Ar fi mai bine să o întrebaţi pe soţia mea şi pe cei câţiva prieteni pe care îi am dacă vreţi să ştiţi cum stau lucrurile cu mine. Dacă eu reuşesc acest lucru, este foarte probabil ca unii mult mai instruiţi decât mine în prezenţa scenică să reuşească şi mai mult afişarea unui caracter de o mare ţinută morală. Adevărul este că nu cunoaştem oamenii pe care-i votăm, cunoaştem doar o imagine pe care şi-au făcut-o prin intermediul mass-media, cum şi despre mine cunoaşteţi doar imaginea pe care o am în urma celor câteva articole. Şi de cele mai multe ori imaginea nu corespunde  cu persoana.

3

Întrebarea este legată de motivaţia lui Cernea de a nu fi corupt. Faptul că a militat pentru scoaterea icoanelor din şcoli ori pentru libera exprimare – cel puţin mie nu-mi spune nimic despre această motivaţie a lui. Sloganul lui, gândeşte îndrăzneţ, nu spune mai nimic despre a nu fi corupt. Poate că micii atei sau micii penticostali se vor simţi mai în largul lor dacă cine ştie ce cruce ori icoană nu va veghea asupra lor din spatele clasei, dar încă odată, acest aspect nu lămureşte cu nimic faptul că Remus Cernea ar fi un ales mai bun. Însă el, pentru a nu se folosi de aceleaşi strategii ca oamenii politici binecunoscuţi (promisiuni iluzorii, ulei, zahăr, făină etc.), trebuie să arate că este într-adevăr mai bun. Însă într-o Românie unde acest termen a fost aproape stâlcit, chiar şi această realizare fantastică ar avea prea puţină importanţă.

4

Pe siteul acestuia se afirmă că actuala clasă politică este epuizată moral, ceea ce este plauzibil. Însă în ce constă această epuizare şi cu ce diferă de epuizarea morală a întregii ţări? În urmă cu vreo două zile am purtat o discuţie cu cineva (un student umanist de o ţinută intelectuală ridicată) care consideră că a minţi pentru a te sustrage de la consecinţele faptului că ai fost iresponsabil este un lucru extrem de onorabil şi chiar că se simte onorat când pune în practică acest lucru. Nu cu mult timp în urmă am văzut nişte oameni care se pretind creştini acuzând un alt om pretins creştin pentru că le-a pus beţe în roate (în mod neintenţionat) în a fi necinstiţi şi au fost daţi cu toţii de gol. Câţiva dintre aceştia vor fi sau chiar sunt deja oameni politici – aici îşi are rădăcinile clasa politică.

Oare dacă nu suntem în stare să respectăm o valoare simplă, cum este onoarea, vom fi în stare să construim altele mai sofisticate precum adevărata democraţie şi libera exprimare?