Pe cine îl va asculta electoratul liberal? Pe Antonescu ori pe Băsescu?

Iată o afirmație cu mare greutate (cred eu) pentru electoratul liberal:

“O astfel de alianţă, între Crin Antonescu şi PSD, riscă să ne ducă cu 20 de ani înapoi, când PSD făcea ce voia cu instituţiile statului. Crin Antonescu nu are forţă să îi ţină în frâu pe cei de la PSD” (Traian Băsescu citat pe Realitatea.net)

Dacă este adevărat, aşa cum estimează unii, că 60% din români nu vor merge la vot, atunci (deocamdată) mă număr şi eu printre ei. Nu mă număr printre cei cărora nu le pasă de acest aspect, mai degrabă îmi pasă dar sunt nehotărât. Iar această nehotărâre a mea, alături de declaraţiile candidaţilor, m-au condus la întrebarea următoare vizavi de fiecare:

“Promisiunile electorale au scopul de a determina electoratul să voteze, ori ceea ce se promite constituie preocuparea candidatului în aşa fel încât acesta doreşte să devină preşedinte pentru a putea realiza cutare lucru promis?” Altfel spus, motivaţia candidatului este aceea de a ajunge preşedinte şi promisiunile sunt pur şi simplu o unealtă pentru a atinge acest obiectiv sau motivaţia candidatului este să facă ceea ce promite şi acest lucru a fost cel care l-a determinat să candideze. Am putea avea motive serioase să credem că în majoritatea cazurilor, promisiunile sunt făcute de dragul preşedinţiei, nu depunerea candidaturii de dragul îndeplinirii promisiunilor. Dacă a oferi zahăr şi ulei nevoiaşilor ar constitui un obicei pentru reprezentanţii unui partid, dacă discuţiile cu publicul larg şi ascultarea doleanţelor acestuia ar intra în obişnuinţa unui om politic şi dacă atacarea unei persoane politice de către alta s-ar fonda pe faptul că aceasta este nedreaptă şi nu din dorinţa de a o discredita în faţa electoratului – deci dacă toate astea ar fi prezente în viaţa unui partid ori om politic aş tinde să cred că acesta nu este preocupat mai mult de putere, dar de oameni, aş mai crede că este preocupat de părerea şi nevoile lor ascultându-i şi că ţine la dreptate acuzând nedreptatea în alţii fiind mânat de un scop mai înalt decât cel al discreditării. Dar nu văd aceste lucruri în viaţa oamenilor politici proeminenţi, iar dacă există cumva în cea a unui om mai puţin proeminent, atunci acesta nu este suficient de mare pentru a fi văzut. Acestea fiind spuse, a alege un preşedinte pur şi simplu pe criteriile promisiunilor electorale, este un act deluzoriu.

Criteriul integrităţii morale nu poate fi nici el luat în considerare: este o necesitate pentru un om politic să pozeze o ţinută morală impecabilă. Dacă aruncăm însă o privire în trecut, îl vedem pe Pavel al creştinismului pozând în poziţia de cea mai mare murdărie morală, spunând despre el că este cel mai păcătos dintre păcătoşi. Ştia el ce spune. Acum, după două mii de ani, masca de actor a politicianului încearcă să acopere murdăria care pentru a fi ştearsă cu adevărat trebuie descoperită şi nicidecum acoperită.

Stuff-ul de campanie din spate, scriitorul de discursuri, costumul ales pentru evenimentul cutare, cadenţa vizitelor la biserică în apropierea alegerilor – toate astea nu sunt de niciun folos pentru cineva care vrea să aleagă (cu adevărat) un preşedinte. Trebuie să recunoaştem însă că toate de mai sus sunt cele care au cel mai puternic impact electoral. Şi toate astea mă lasă pe mine nehotărât, iar pe toţi candidaţii pe picior egal. Aici s-ar putea ridica o contestaţie din partea celor care mă citesc. S-ar putea spune că Remus Cernea nu vrea să devină preşedinte de dragul preşedinţiei, că el vrea cu adevărat să realizeze ceva. El vrea să aducă mai multă democraţie în România. La acest lucru aş răspunde că: (1) În cazul în care se va întâmpla să nu iasă preşedinte, el ar trebui să fie cel mai bucuros pentru că România şi-a exercitat democraţia pentru a-şi alege un alt preşedinte. (2) România este un ţară coruptă până în adâncul măruntaielor. Ce bine ar putea constitui şi mai multă democraţie într-o ţară coruptă şi în absenţa unei restructurări morale? (3) Dacă cineva îşi închipuie că problema cea mai mare a ţării în care trăim sunt politicienii, atunci face o mare greşeală. Dacă generaţia mea, studenţii, nu au învăţat ce înseamnă un examen cinstit (cel puţin de dragul jocului, care-şi pierde din farmec odată ce trişezi), dacă în România eşti considerat fraier pentru că eşti cinstit – să mi se răspundă atunci dacă această ţară îşi doreşte ori nu democraţie, iar dacă ar exista democraţie la cel mai înalt nivel, ce ar face lumea cu ea? Dacă opţiunea democratică a românilor este împotriva democraţiei, atunci domnul Remus Cernea ar trebui să fie primul care să accepte mulţumit această opţiune democratică. Dânsul, ar trebui să vadă în democraţie în sine un bine moral, cel puţin acel bine de a fi respectate drepturile omului. Dacă e aşa, atunci el nu este un lider potrivit pentru România. Tocmai pentru că România are nevoie de acea moralitate care duce liber la democraţie, nu de o instaurare pur şi simplu a democraţiei. Aşa cum spuneam într-un articol mai vechi: “La urma urmei, odată ce ştii că această clasă politică este alcătuită de fapt din oameni care înainte nu făceau parte din ea şi care nu au ajuns corupţi din cauza politicii, ci politica din cauza lor – aşa cum spun, odată ce ştii acest lucru şi tot mai vrei să acuzi pe cineva de corupţie, atunci poţi acuza omul în general.(1)” Această superficialitate a lui şi aceste idei slabe sunt primele care m-ar determina să cred că nu Remus Cernea este schimbarea de care are nevoie această ţară. Poate pentru unii, ateismul lui este cel care-l descalifică, pentru mine însă, dacă aş lua decizia ţinând cont de ateism în sine, ar fi o decizie mai mult emoţională. Mă voi abţine astfel de la aceast fel de decizie, mai ales atunci când am altfel de date pentru a lua hotărârea.

Poate un criteriu mai relevant pentru a alege un candidat ar fi acela de a privi pregătirea lui, activitatea lui anterioară (atât cât se poate cunoaşte din fiecare), soluţiile realiste prezentate pentru o anumită problemă (deşi nu ai de unde şti cu certitudine că ele vor fi aplicate). Apoi, cred că este important şi felul în care se prezintă într-o dezbatere arătând (într-un mod cât mai raţional) că soluţia lui este superioară contracandidaţilor (la acest punct, unii l-ar aprecia pe Antonescu). Dacă acest criteriu care înglobează mai multe aspecte este destul de subţire, nu văd o soluţie pentru a alege un criteriu mai bun (mai ales ţinând cont de faptul că celelalte criterii sunt desfiinţate).

(1) Remus Cernea, un candidat mai bun?

Mulţi dintre atei n-au luat în considerare avertismentul lui Gould în ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţă şi Dumnezeu. Redau mai jos un citat care merită luat în seamă:

“O spun tuturor colegilor mei şi pentru a nu ştiu câta oară: ştiinţa pur şi simplu nu poate prin metodele ei legitime, să se pronunţe în problema posibilului control exercitat de Dumnezeu asupra naturii. Nu putem nici afirma şi nici nega acest lucru; pur şi simplu nu îl putem comenta în calitate de oameni de ştiinţă. Dacă unii dintre noi au făcut afirmaţii nefericite cum că darwinismul infirmă existenţa lui Dumnezeu, atunci o voi aduce pe doamna McInerney [învăţătoarea lui Gould din clasa a treia] ca să-i bată la palme… Ştiinţa nu poate opera decât cu explicaţii ce ţin de lumea naturală; ea nu poate confirma şi nici infirma existenţa altor tipuri de actori (cum este Dumnezeu) din alte sfere (sfera morală de pildă). Să lăsăm la o parte filosofia pentru un moment; simpla realitate emprirică a ultimei sute de ani ar trebui să fie de ajuns. Darwin însuşi era agnostic (pierzându-şi credinţa religioasă după moartea tragică a fiicei sale preferate), însă marele botanist american Asa Grey, care era adeptul selecţiei naturale şi a scris o carte numită Darwiniana, era creştin practicant. Să facem un salt de cincizeci de ani: Charles D. Walcott, cel care a descoperit fosilele din şisturile argiloase din trecătoarea Burgess, era un darwinist convins şi un la fel de fervent creştin, care credea că Dumnezeu a conceput selecţia naturală pentru a construi istoria vieţii potrivit planurilor şi scopurilor Sale. Mai facem un salt de cincizeci de ani până la cei mai mari evoluţionişti ai generaţiei noastre: G. G. Simpson era un agnostic umanist, iar Theodosius Dobzhansky, un credincios ortodox rus. Ori jumătate din colegii mei sunt îngrozitor de proşti, ori ştiinţa darwinismului este perfect compatibilă cu credinţele religioase convenţionale şi în aceeaşi măsură compatibilă cu ateismul.”

(Stephen Jay Gould, Impeachint a Self-Appointed Judge – Scientific American 267, 1992)

“Nu-i urâţi pe atei, pe cei care învaţă de rău, pe materialişti, nici măcar pe cei mai răi dintre ei, nu numai pe cei buni, căci mulţi dintre ei sunt oameni de omenie, mai ales în zilele noastre.”

(F. M. Dostoievscki – Fraţii Karamazov)

]]> http://wordarmy.wordpress.com/2009/11/14/citatul-zilei-dostoievski-si-ateii/feed/ 0 Syme http://wordarmy.wordpress.com/2009/11/12/mos-leonte-scrie-din-nou/ http://wordarmy.wordpress.com/2009/11/12/mos-leonte-scrie-din-nou/#comments Thu, 12 Nov 2009 08:59:17 +0000 Syme http://wordarmy.wordpress.com/?p=950 ]]>

M-a ajuns bătrâneţea ori eu am ajuns-o pe ea, până la moarte mă voi hotărî care pe care. Nu ştiu nici dacă mai bătrână-mi este mintea ori trupul şi-a lăsat mintea-n urmă-i. Şi dacă-s bătrân şi am dreptate, n-am dreptate pentru că-s bătrân: asta s-o ştie toţi tinerii. Le-aş spune cum am trăit şi cum aş mai trăi dacă mi s-ar spune “înc-o dată”: răsari. Dar ştiu că nu eu voi fi cel care voi răsări. Am păstrat credinţa străbunilor mei şi totuşi credinţa mea nu-i adevărată pentru c-a fost şi-a lor, mai bine aş spune că a fost şi a lor pentru că a fost adevărată. Apoi dragii mei, n-am deloc încredere în această credinţă, am încredere în ceea la ce se referă această credinţă. O bună parte din poporul în care m-am născut şi-am pătimit se laudă cu această credinţă: şi rău fac cu toţii! Exact la fel s-ar putea lăuda, în loc că au femei frumoase, cu faptul că au văz să le vadă. Credinţa-i a mea, e la mine pe când Cel în care cred: sunt eu al Lui. Apoi, dac-aş fi avut femeie, nu i-aş fi luat flori pentru că bărbaţii iau flori femeilor ori pentru că bărbaţii din filme iau flori femeilor: i-aş fi luat flori pentru că-i plac. Aş fi căutat să fac toată plăcerea ei bună, ca ea să-şi găsească plăcerea în mine. Şi aş fi fost cel mai gelos dacă şi-ar fi găsit plăcerea nu în mine, dar în alţii. Iar dacă înţelegeţi ce îndrugă un moşneag cu graiul greu, nu vă uitaţi la înţelegerea voastră, dar la ceea ce aţi înţeles. Multe bucurii ne mai răpeşte această autoexaminare inutilă, cum spunea unul mai înţelept decât mine: dacă mă voi gândi la văz în timp ce privesc marea, cine se va mai gândi la mare? Dacă veţi medita la credinţă în timp ce credeţi în Cel Mare, cine-l va mai contempla pe El?

Nu trebuie să fii mare istoric să-ţi dai seama că dezbinările dintre voi vin din faptul că vă priviţi credinţa prea mult. Spuneţi despre “credinţă” că este dreaptă, ba mai mult, o examinaţi atât de profund încât aţi ajuns la concluzia că vecinul nu are tocmai această “dreaptă credinţă”. Eu, om bătrân, nu vreau să vă suspend discernământul în ce priveşte credinţele, dar vreau să vă arăt că sunteţi nişte pierde vară dacă nu băgaţi de seamă mai degrabă că: El este cel drept. Nesăbuiţilor, credinţa voastră-i strâmbă pe lângă cât e El de drept. Când un om ori un popor ajunge să fie mai impresionat de graţioasa mişcare a mâinii care scoate un plic căptuşit de bani şi-i dăruieşte unui nevoiaş decât de gestul în sine de a-l ajuta pe cel nevoiaş, când un om ori un popor ajunge să fie mai impresionat de casa în care a stat mama sa decât de propria sa mamă, spun răspicat: au aruncat miezul şi-au mâncat coaja.

Eu mă duc, nu privesc la drum nici la sicriu. Nu voi fi impresionat nici de lacrimile voastre, nici de mine-n drumul meu, ci de El: Premiul meu.

Moş Leonte,

noiembrie 2009

“Descoperirea răului şi lupta împotriva răului constituie începutul oricărei plăceri – şi chiar al oricărei comedii. Acum, când şarpele fusese omorât, priveliştea sălbatică părea prietenoasă.”

(G. K. Chesterton – Hanul zburător)

Richard Dawkins a încercat formularea unui argument atât în cartea lui, “God Delusion”, cât şi în diferite dezbateri ori apariţii publice. O evaluare a argumentului respectiv o găsiţi în clipul de mai jos:

Motto: “The theory that thought therefore is merely a movement in the brain is, in my opinion, nonsense, for is so, that theory itself would be merely a movement, an event among atoms, which may have speed and direction, but of which it would be meaningless to use the words “true” or “false”.” (C. S. Lewis)

Dacă procesele mele mentale sunt pe de-a-ntregul determinate de mişcările atomilor din creierul meu, nu am nici un motiv să presupun că sunt adevărate convingerile mele…şi ca atare nu am nici un motiv să presupun că creierul meu este alcătuit din atomi. (J. B. S. Haldane)

Mulţi dintre noi am auzit despre teoria conform căreia asocierea a două “elemente” ne poate conduce către un rezultat mai mare decât suma elementelor respective. Avem chiar aplicaţii ale acestui principiu în ştiinţa medicală. E drept că efectul respectiv este unul cu totul grosier dacă ne raportăm doar la aceste elemente “medicale”. Când vine vorba însă de “om”, lucrurile sunt mai rafinate. Unii ar putea spune că suntem mai mult decât suma elementelor materiale din care suntem alcătuiţi.

Dacă ne gândim la mintea umană, un materialist trebuie să ne ofere o explicaţie materialistă. Ar fi o pripeală din partea lui să ne spună că gândurile noastre sunt strict determinate de “biochimia” creierului. În felul acesta am putea exprima despre orice gând acelaşi lucru. Dacă ne-am întreba măcar: “Este acest gând rezultatul biochimiei creierului?”, numaidecât întrebarea noastră ar fi un non-sens – atât întrebarea cât şi răspunsul ar fi rezultatul aceleeaşi biochimii. Iar dacă ne-am întreba “Sunt procesele noastre mentale de aşa natură încât să reflecte realitatea?”, fie că răspunsul nostru ar fi afirmativ, fie negativ, el ar avea aceeaşi lipsă de valoare. Spun “lipsă de valoare” pentru că indiferent de cum stau lucrurile în fapt, răspunsul nostru ar exprima realitatea strict întâmplător, iar dacă el n-ar exprima realitatea, noi n-am avea nicio posibilitate de a descoperi acest lucru. O astfel de filosofie ar fi foarte apropiată de agnosticism: n-am putea şti dacă ştim vreun adevăr, şi cel mai important – cei care susţin această determinare a gândurilor n-ar avea nici ei vreo modalitate mai bună de a arăta că un lucru este adevărat (aici fiind inclusă însăşi respectiva teorie).

Acum mă voi îndrepta spre o posibilă teorie materialistă mai elaborată. S-ar putea susţine că de regulă, gândurile noastre sunt mai mult decât biochimia creierului. Aici ar putea fi integrată ideea amintită de mine în început: asocierea între elementele acestei biochimii duce la ceea ce noi numim gânduri, iar aceste gânduri sunt mai mult decât suma respectivelor elemente biochimice. Dar nici această teorie, să spunem, superioară celei dintâi nu ne ajută cu nimic în demersul nostru de a arăta că oarecum gândurile noastre reflectă realitatea. Dacă biochimia în discuţie nu poate oferi în sine nicio garanţie a validităţii gândurilor, asocierea (într-un mod aprioric) elementelor biochimice nu poate garanta mai mult. Am putea concluziona într-un fel că “materialismul” ne condamnă la cel mai înalt grad de agnosticism (în cel mai bun caz) ori la cel mai înalt grad de iraţiune (în cel mai rău caz). Ceea ce nu merită luat în discuţie este faptul că forma de agnosticism pe care o implică nu diferă esenţial de iraţiunea amintită. Orice formă de argumentaţie ar oferi un adept al materialismului aceasta sfârşeşte cu necesitate în contradicţie. Acest lucru se întâmplă ca urmare a introducerii “materialismului” şi nu pentru că linia generală de argumentaţie ar fi greşită. Elementele pe care le ofer ca sprijin ale acestei afirmaţii sunt următoarele.

(1) Atunci când începem orice cercetare în ce priveşte validitatea gândirii (ori a gândurilor în general) considerăm în mod aprioric gândurile ca fiind valide. Cel mai bine, acest lucru, se explică în modul următor: (a) Scopul nostru este acela de a demonstra validitatea ori invaliditatea gândirii, (b) În demersul nostru demonstrativ ne folosim cu necesitate de gânduri, (c) Pentru a ajunge la concluzia raţională că este validă ori invalidă gândirea, avem nevoie de un anumit set de premise care să conducă la respectiva concluzie, (d) Dar noi nu ştim în mod aprioric că gândirea este ori nu este validă şi chiar dacă am şti nu am putea folosi acest element în demonstraţie (vezi (a) ). Astfel nu putem avea niciuna dintre premisele invocate în (c) pentru că în mod aprioric considerăm gândirea noastră ca fiind validă şi folosim implicit în demonstraţie tocmai ceea ce este de demonstrat şi atunci concluzia noastră conform căreia gândirea este ori nu este validă este una iraţională.

(2) Dacă la (1) am arătat că nu avem nicio alternativă (raţională) în ceea ce priveşte considerarea ca validă a gândirii, iar cineva introduce în sistem premisele materialiste, aşa cum am arătat, folosirea acestor premise în conformitate cu normele gândirii raţionale va conduce cu necesitate la agnosticism în ceea ce priveşte gândirea în general.

(3) Acest tip de agnosticism rezultat din introducerea premiselor materialiste este demonstrat ca invalid. (a’) Dacă am ajuns la concluzia că “nu putem şti dacă gândirea noastră este validă”, atunci nu avem nicio cale de a cunoaşte că ea este validă în ceea ce priveşte tocmai concluzia respectivă. (b’) Dacă presupunem concluzia “nu putem şti dacă gândirea noastră este validă” ca fiind un gând, atunci nu putem şti dacă acest gând este adevărat, dar nu putem şti nici cel puţin că este adevărat că nu putem şti că acest gând este adevărat. Regresia la infinit este evidentă, iar concluzia respectivă falsă.

(4) Din (1), (2) şi (3) putem concluziona că premisele materialiste sunt false. Contradicţia în care suntem aruncaţi este legată de faptul că gândirea raţională este un “dat”, iar acceptarea acestor premise urmate de aplicarea gândirii raţionale în ceea ce le priveşte duce la o concluzie conform căreia nu putem avea certitudinea că gândirea în general este validă (în sensul de a reflecta realitatea). Însă tocmai exprimarea concluziei că nu putem avea certitudinea respectivă presupune în mod necesar acest tip de validitate.

În concluzie se poate postula o anumită autonomie a gândirii raţionale în raport cu elementele de biochimie ale creierului. Acest grad de autonomie nu se doreşte a fi unul care neagă descoperirile ştiinţifice legate de funcţiile acestui organ, la fel cum dacă v-aş spune că există o anumită autonomie între o fotografie care apare pe un suport şi ceea ce exprimă în sine fotografia nu aş nega suportul şi nici ceea ce se ştie despre el. Discuţia, aşa cum este ea formulată în scrierea de faţă este una cu totul preştiinţifică datorită faptului că pune în discuţie elemente precum validitatea gândirii care nu pot intra sub incidenţa ştiinţei. Aceste elemente nu pot intra sub incidenţa ştiinţei deoarece ştiinţa în sine presupune validitatea elementelor respective. Pentru a evita pericolul argumentelor circulare propun ca această delimitare să fie trasată destul de clar în minţile cititorilor. Odată ce acest lucru se va fi întâmplat va deveni clar că aceste argumente demonstrează implicit faptul că singura cunoaştere de care dispunem nu este strict de natură ştiinţifică. În acelaşi timp aş sublinia contradicţia purtată în sânul sistemului de gândire materialist – o adevărată temă de meditaţie pentru unii.

]]> http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/20/materialismul-si-desfiintarea-gandirii-rationale/feed/ 2 Syme http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/17/citatul-zilei-toleranta/ http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/17/citatul-zilei-toleranta/#comments Sat, 17 Oct 2009 16:04:37 +0000 Syme http://wordarmy.wordpress.com/?p=931 ]]>

“Toleranţa este virtutea omului fără convingeri.”

(G. K. Chesterton)